Ioana Cîrlig. Zenit, Punk, Târgşor.

Anul ăsta a demarat şi câteva proiecte mai închegate, un pas explorator diferit de experimentele și exercițiile de până acum. Despre Târgșor știm deja câte ceva – un proiect pornit de la ideea de melancolie, prin care Ioana a încercat să descopere dorurile mărunte ale deținutelor dintr-un penitenciar. Câteva săptămâni la rând, în fiecare miercuri dimineaţa, Ioana mergea acolo ca să fotografieze, neavând niciodată mai mult de două ore la dispoziție. A fost în curte, în dormitoare, în spațiile de lucru și în camerele rezervate dependentelor de droguri grele. Le-a fotografiat pe femeile care-i atrăgeau atenția, dar și pe cele care veneau pur și simplu la ea, să le pozeze. N-a refuzat pe nimeni și s-a întors mereu încărcată de fotografii. A primit cele mai diferite răspunsuri la întrebarea despre doruri: îngheţata, cada, căţelul, plimbarea din parc, gătitul de spaghete și sarmale.

Proiectul a avut de-a face cu nostalgia – Ioana e foarte nostalgică – dar a mers dincolo de asta.

„Încerc să nu judec oamenii pe care îi fotografiez, să nu le pun nicio ștampilă pe frunte. După vizitele de la Târgșor mai mult decât cu o concluzie cred că am rămas cu tot soiul de sentimente. Am rămas cu senzaţia că lucrurile o pot lua într-o direcţie greșită aproape fără să îţi dai seama, că e foarte uşor să pierzi controlul şi să ajungi într-un loc din care e foarte greu să te mai întorci. Experienţa de acolo m-a ajutat și să devin mai conştientă de cât de important e pentru mine să am mintea deschisă când cunosc un om și să fiu atentă la ce văd, nu la ce îmi imaginez că ar trebui să văd.”

Târgșor a fost tras pe film, cum e cam tot ce face Ioana pentru ea. Folosește digitalul doar când i-o impune vreun job. La film îi place că nu știe decât aproximativ ce va ieși, că îi dă fotografiei o atmosferă pe care, cel puţin în capul ei, digitalul n-o poate crea. În plus, se concentrează mai bine când lucrează pe film, intră într-o stare de prezență și atenție mai greu de atins când poate face mii de poze.

Acum o lună Ioana a postat pe Facebook o fotografie cu o fată pe marginea unei piscine și a scris: „Am început să fotografiez tineri. Vreau să fac asta mult timp de acum încolo.” E un proiect care încă-și caută direcția, dar care e într-un fel legat de faptul că anul ăsta a împlinit 25 de ani și că asta înseamnă, cel puțin teoretic, o trecere către o nouă etapă. Ce știe sigur e că nu vrea decât un portret cu fiecare, într-un loc caracteristic lor. Nu are vreun mod anume de a-i alege. Sunt cunoscuți, tineri pe care îi cunoaște întâmplător sau care îi atrag atenția pe stradă, pe care i-ar plăcea să-i cunoască. „Încerc să fiu cât mai conștiincioasă când vine vorba de partea asta, pentru că sunt un om timid și cu o teamă paralizantă de penibil și de multe ori mi-e greu să vorbesc cu oameni noi. Ideea e să fac multe portrete, o perioadă mai lungă de timp, ca atunci când simt că mă pot opri să am o colecție de poze cu tineri.”

Ioana nu vrea să se ia prea tare în serios, că mai are de învățat. Ioana vrea să facă poze. Multe, multe și din ce în ce mai bune, până va ajunge să se declare mulţumită. Până atunci, avem ce vedea.