Ioana Cîrlig. Zenit, Punk, Târgşor.

La finalul liceului Ioana știa că vrea să facă poze. Nu exista o facultate de fotografie-punct, iar la foto-video nu voia să dea – în capul ei era ceva prea orientat pe happeninguri video – dar s-a gândit că ar fi mai distractiv să învețe să fotografieze studiind filme. Era obsedată de ele. Într-a doișpea și-a riscat bacul cu cât a putut să stea la cinematecă. Mergea cu colegul ei de bancă la Eforie și la Union, „unde mirosea a bătrânel tot timpul”. Își luau o Cola și stăteau toată ziua la filme, unele atinse de cenzura comunistă, majoritatea alb-negru. Până și Apocalypse Now Ioana l-a văzut noncolor. „Am văzut mai târziu o parte din el color și n-am putut să mă uit. În mintea mea e tot alb-negru.” Colegul de bancă a dat la regie, Ioana, la imagine de film.

Facultatea nu i-a schimbat planul inițial. În anul I a împrumutat un Zenit de la unchiul ei și a început să se joace cu el. „M-am obsedat gradual până a ajuns să mă posede total.” Tot din anul I a început să lucreze: mai întâi la o televiziune, apoi la ziarul Ziua, la agenţia de presă NewsIn, vreo trei ani în care a făcut aproape zilnic fotografii: conferinţe de presă, meciuri, de toate. „Când ești la început şi tocmai te-a lovit pasiunea vrei să faci poze încontinuu, cu orice, aşa că era perfect. Dacă nu făceam asta probabil mi-ar fi luat mult mai mult să ajung în punctul în care sunt acum.”

Dincolo de job, Ioana a tras mult pentru sine. În vara lui 2010 l-a fotografiat pe Otto, un punker de 16 ani, pentru articolul de copertă al Decât o Revistă. Cu câteva luni înainte fusese la Londra, la un festival de punk din nordul orașului („concerte, picnic, droguri”), în căutarea unor personaje pe care apoi să se întoarcă să le fotografieze. Nu s-a mai întors, dar punk-ul e ceva către care tinde firesc. „Eu am fost un adolescent rock. Ascultam hardcore, mă îmbrăcam în negru, îmi vopseam părul negru, aveam mulţi cercei și voiam să fiu plină de tatuaje. Citeam cărţi de Kant, Dostoievski și nu mă înţelegea nimeni. Îmi doresc să fotografiez multe tipuri de oameni, dar probabil o să am mereu o slăbiciune pentru puștii punk-rock.”

O vreme a fotografiat oameni în cluburi – în Control, dar și prin străinătate. În weekend, de pe la 3 noaptea încolo, ce căuta ea devenea fotografiabil: „Momentele în care ajung oamenii când sunt ascunși, când se distrează și lumina e stinsă și se bea și apar niște mici legături, vor să se apropie. Mi se pare că vineri și sâmbătă seara funcționează după cu totul alte reguli decât în viața normală. Îi vezi altfel, e o foame din asta.”

Ioana vrea oameni și situații adevărate în fotografiile ei, dar nu fotoreportaje, ci mai degrabă ceva între fotografia documentară şi cea artistică, nu foarte orientat pe o dezvoltare epică. Îi dă exemplu de inspirație pe polonezul Rafal Milach și pe olandezul Rob Hornstra. „O combinație de realitate și ceva emoțional. Ceva mai sec, foarte simplu. E un pariu destul de complicat, dar dacă iese e ca lumea. Deocamdată sunt super la început.”
» citeste mai departe