Ionuţ Staicu, fotografie after-work

Un fel de fotografie after-work face şi el, atunci când îşi dă frâu liber imaginaţiei în reviste independente sau în proiecte personale.

Care sunt restricţiile unui fotograf de modă în România?

Cu majoritatea revistelor nu am cum să lucrez, să îmi doresc să fac lucruri frumoase, nu îmi place când oamenii cu care lucrez nu sunt implicaţi emoţional. Când îmi dau seama că echipa care se strânge nu poate duce lucrurile la bun sfârşit, că tema pe care şi-o aleg nu e realizabilă pentru nu îşi pregătesc setup-ul, pentru că nu fac bine castingul sau nu îl fac deloc. Toate astea mă desumflă. E de bază ca înainte de şedinţa foto toată echipa să iasă la o bere, să îşi exprime pasiunea unul faţă de altul şi interesul faţă de anumite chestii.

Lucrurile evoluează pozitiv când îşi pun mai mulţi oameni la bătaie creativitatea. Altfel, dacă vine un stilist cu nişte haine strânse dintr-un magazin şi mă cheamă ca pe zugrav, vor fi strict nişte poze tehnice, şi atât.

Lucrezi diferit pentru proiecte independente?

Sunt mai creativ. Şi în Romania, când sunt proiecte independente, mă implic, mă văd cu oamenii, vorbim înainte, fiecare vine cu ceva, vedem ce se susţine şi sunt foarte impresionat de cei care îşi iau referinţe, îşi construiesc povestea, discută pe ea, ceea ce nu mi s-a întâmplat niciodată în 13 ani cu o revistă românească.

De ce te-ai dus spre modă?

E o fotografie mai constructivă, trebuie să o gândeşti dinainte, să fii un fel de regizor, să anticipezi lucrurile şi asta mi-a plăcut cel mai mult. Fiecare gen implică un anumit tip de personalitate, iar mie i se potriveşte cea de modă, unde te foloseşti de elemente, de context şi de oameni.

Care ar trebui sa fie cea mai bună calitate a unui model?

Nu există modele pentru toate lucrurile. Sunt modele bune pentru ceva şi modele bune pentru altceva. Pentru diferite stări emoţionale. Sunt foarte rare cele care pot trece prin tot registrul de stări. Şi din cauza fizionomiei, şi a limbajului corporal, şi trebuie să ştii în funcţie de povestea pe care o construieşti, să găseşti acel model care te ajută să nu fii fake, sa curgă lucrurile firesc. Asta mi-a lipsit cel mai mult în contextul de până acum.

Ce face o fotografie bună?

Emoţia. Să spună ceva, orice. Să nu fie degeaba.

Care e povestea proiectului video Urban Friends Republik?

Suntem eu şi Alex Gelehrter, care montează. El e foarte talentat, a lucrat prin Canada pe advertising şi de când au început DSLR-urile să filmeze ne jucam şi pe direcţia asta. Încercăm să implementăm filmuleţe pentru cei cu care lucrăm, dar e multă muncă şi deocamdată nu e platită.

E foarte greu să fii plătit în general, în România, în domeniul ăsta. Dacă eşti la început, există o „credinţă” care spune că întâi trebuie să lucrezi pe gratis, pentru portofoliu. Asta se întâmplă pentru că oamenii care apelează la astfel de servicii nu ştiu sa facă diferenţa de calitate. Şi eu vânez modelele care sunt la început să le fotografiez, pentru ca ştiu că vor deveni topmodele, e drept, dar clienţii ar trebui să aibă discernământ când aleg cu cine lucrează şi cât plătesc pentru asta. E şi multă lume care se plictiseşte lucrând doar să se bucure de funcția de stilist sau de fotograf şi să ocupe locul cuiva talentat. Competiţia îi va pune într-o lumină foarte proastă pe aceşti oameni.

Cum te antrenezi?

Uitându-mă la munca altora, am încercat să văd cum au ajuns la rezultatele respective, şi am incorporat ce mi-a plăcut în fotografia mea. Jucandu-mă, apelând la efecte, făcând castinguri pentru modele. Castingul e esenţial, e vital dacă vrei să ai modelul potrivit. În meseria asta trebuie să fii absolut pasionat, să vrei să experimentezi, să mixezi, să cauţi. Cum face Cristiana (Negoescu), e curioasă, îşi ia proiectele ei şi stă pe ele, se închide cu ele în cameră, amestecă, desface, până ajunge la un rezultat.

Vei preda un curs foto after-work, la DallesGO, din decembrie. Ce planuri ai cu studenţii tăi?

Să îi fac să se împrietenească, să iasă în oraş, să vorbească unii cu alţii, stilişti cu make-up artişti, cu hair stilişti cu fotografi, să înţeleagă cât de multe lucruri se pot face într-o echipă atunci când există comunicare. Or să aibă ocazia să facă de toate, să treacă prin tehnică, prin diverse genuri foto şi vor lucra şi în studio şi outdoor. Planul e să facă fotografie din pasiune şi să nu o facă singuri.

Ce referinţe ai?

Anii ’60 şi ‘70 mi s-au parut cei mai buni. Guy Bourdin. Filmele în care emoţia, senzualitatea, jocul de lumină, culorile, toate elementele care fac o poză bună existau într-un consens. Toate astea au fost explorate atunci cel mai bine, şi acum doar se reinterpretează trecutul. Ăla a fost apogeul fotografiei moderne. Apoi l-au uitat şi acum au revenit asupra lui din nou, de 2-3 ani. Sunt foarte mulţi care îmi plac pe conceptual şi pe estetic. Moda are foarte multe subgenuri şi fiecare încearcă să îşi găsească identitatea pe anumite zone. Îmi plac toate genurile. Peter Lindberg cu fetele cu ţigara, în alb-negru, cu seducţia, Paolo Roversi care se întoarce cu 100 de ani în urmă şi reinventează tot. Emoţia se construieşte în poză întotdeauna, dar acum majoritatea oamenilor nu fac altceva decât să recicleze. Poză de bună calitate acum se traduce prin fotografia specifică H&M sau Zara, simplă, bine retuşată, curată, cu fata cuminte, cu machiajul safe. E un gen comecial creat de către digital.

De ce film, de ce digital?

Dacă filmul ramânea singura opţiune, aveam mai puţini fotografi. Acum, cu digitalul sunt din ce în ce mai mulţi, ba chiar oricine se poate trezi peste noapte că e fotograf. Până la urmă, revenirea asta la lucrurile simple, bine făcute estetic şi emoţional, e bună. Sunt foarte mulţi care s-au dus pe partea superficială de retuş, de filtre, de exagerări necontrolate. Dar se echilibrează lucrurile. Există oameni îndragostiţi de tehnică, alţii de fotografie, sunt cei care alargă după cadrul perfect, dar şi cei care aleargă după cele mai bune şi noi aparate. Filmul presupunea să vezi mai bine lumina, postura, să ai un exerciţiu mai bun a ceea ce înseamnă fotografie. Dar digitalul nu face neaparat poza mai bună. Fotografia tot cu lumină se face.

Cursul lui Ionuț Staicu