Marina creşte mare

Marina Oprea vrea să-și dea din nou licența în fotografie. De data asta nu în România, unde a terminat foto-video și a încercat și un master, ci în Marea Britanie, unde e sigură că profesorii își îndrumă mai atent studenții, și că șansele de realizare artistică sunt mai mari.

Altfel spus: Marina are 24 de ani și vrea să expună galerii.

Totul a început, desigur, cu un aparat foto pe film la care accesul era limitat. Copilul Marina trebuia să fie foarte atentă la ce fotografia ca să le demonstreze părinților că nu le risipește banii pe filme și developări. Când au luat prima cameră digitală (o săpunieră cam proastă), adolescenta Marina s-a dezlănțuit – putea în sfârșit să facă câte poze voia. În liceu a fost puștoaică îndrăgostită de Siouxsie and the Banshees, care se fotografia pe sine sau poza fete frumoase, le abuza portretele în Photoshop și le punea pe deviantART. „Chestii destul de comerciale care nu spuneau mare lucru”.

Cu puțin timp înainte de facultate, a revenit la film și de atunci așa face majoritatea pozelor. „Pe film trebuie să faci o poză”, spune ea „nu o mie, cum ai face pe aparat digital. Sau maxim două. Și trebuie fii atent, să-ți iasă totul bine din prima. Și te disciplinezi.” Editare? Aproape niciodată pe film, îi pare blasfemie.

În facultate a început să pună mai mult preț și pe concept. În liceu, făcea fotografii, dar de multe ori nu se gândea ce reprezintă decât după ce le vedea. Acum se gândește înainte de a se apuca de lucru. Așa au rezultat mini-proiecte, precum The Other Body, făcut în baia prietenului ei. Marina a pornit atunci de la complexele legate de detalii aparent nesemnificative, precum înroșirea pielii, și și-a fotografiat cea mai bună prietenă. „Mi s-a părut interesant”, spune ea „că oricât de frumoasă ți-ar spune cineva că ești, tot o să găsești ceva care nu-ți place. E chestia aia că tu vezi cu 50 la sută mai mult decât văd ceilalți la tine. Am vrut să i se vadă porii, roșeața pielii, unghiile, s-o pun într-o poziție foarte vulnerabilă.”

Baia e locul unde intri ca să ieși ca scos din cutie, dar e și cel în care toate imperfecțiunile devin mai evidente. Marina a folosit lumina unui bec și o rochie găsită mai demult la reduceri, și nu a editat deloc rezultatul. E, spune ea, un proiect mai brutal, raportat la cele pe care le face de obicei, dar la care ține mult.

În perioada asta, Marinei îi plac Arno Minkkinen, Natalie Shau și artistul Ashkan Honarvar. Îi place mult Sophie Calle, pentru cum intră-n intimitatea oamenilor. „A avut un proiect”, spune Marina „în care chema străini să doarmă la ea acasă, în patul ei și ea le făcea poze în timp ce dormeau. Era o invadare a intimității de ambele părți. E mișto să vezi relația omului cu alți oameni, sau cu locurile și obiectele.”

I se pare că în fotografiile proprii sentimentul de apartenență e o temă care revine, fie că e vorba de obiecte din camerele oamenilor – cu care a început de curând o serie – sau de spații exterioare unde te simți acasă ca privitor. Și pe vremea săpunierei îi plăcea la nebunie să fotografieze obiectele ei sau ale surorii ei în apartamentul din Balta Albă, avea locuri preferate care, bătute de lumina dimineții, se transformau.

Transformarea aia o fascinează în continuare, pentru că nu ar vrea să folosească aparatul doar pentru a surprinde ce vede, ci pentru a picta cu el imagini. „Aș vrea să mă folosesc de lumini, de umbre, toate elementele exterioare care m-ar putea ajuta să captez altceva decât realitatea.” Un soi de realism magic, precum cel care a fascinat-o la Gabriel García Márquez sau la Jonathan Safran Foer, scriitorul ei preferat. „Poveștile în care apar elemente care clar nu sunt reale, dar sunt atât de bine puse acolo încât aproape că ai crede că sunt.”

Marina nu se vede făcând vreodată fotojurnalism, poate cel mult fotografie de modă. Împărțită acum între un job în DTP la revistele Bravo și mici proiecte personale, speră că un nou început de studentă în Anglia va însemna un pas mai aproape spre arta pe care visează s-o semneze cu și dincolo de fotografie.

Website Marina Oprea