Mark Maggiori: un francez în L.A.

După ce s-a dat pe skate toată adolescenţa la Fontainebleau, Mark Maggiori s-a apucat de artă şi nu s-a mai oprit. A regizat zeci de videoclipuri pentru cântăreţi francezi, a pictat, a făcut fotografii şi scurtmetraje, a frânt inimi cu pletele şi cu Pleymo, formaţia lui de neo metal, a scris Helmet Boy, un roman cu skateri, violenţă şi căutări de sine în America anilor 1980.

Are 35 de ani şi locuieşte în L.A. împreună cu artista Petecia Le Fawnhawk, cu care a pus la cale proiectul The Rads. Anul ăsta speră să-şi lanseze primul lungmetraj, Johnny Christ.

Pe scurt.

Cum ţi-a influenţat skateboardingul personalitatea şi adolescenţa? 

Skateboardingul a reprezentat ceva uriaş în copilăria / adolescenţa mea. Aşa am descoperit America, prin filmuleţele de skate, Bones Brigade, Wheels on Fire şi toate cele. Stilul, vibe-ul, băieţii răi, energia. The shit. Asta ne făcea unici. Eu eram singurul copil din şcoala mea care se dădea pe placă. Îţi dai seama!?

Există o latură întunecată în ce faci – de la scurtmetrajul Thelma la unele cântece la subiectul primului tău roman. Ce te interesează cel mai tare să explorezi şi să comunici prin munca ta?

Îmi place frumuseţea brută. Îmi place emoţia din oamenii care n-au prea multe emoţii. Oameni care fac ce pot. Ca Thelma. Ea încearcă să fie acceptată de tipii mişto din cartierul ei. Şi-a cumpărat o pereche de pantofi şi se duce să-i arate. Îşi pune toate speranţele în asta şi la final e bătută şi maltratată. Asta mă mişcă.

Ce te face să vrei să încerci constant lucruri noi?

De fapt, în momentul ăsta încerc să fac mai puţine. Să mă concentrez pe câteva numai. Să încerc să rafinez ce fac. Dar e greu. Sunt cu sufletul în multe părţi.

Prima amintire din State.

Am venit aici prima oară în 1992. Îmi amintesc că am aterizat în New York şi am simţit că intru pe un platou de filmare. Apoi îmi amintesc clătitele şi mirosul de sirop de arţar de la acel prim mic-dejun la Gramercy Park Hotel. Din păcate hotelul a fost renovat şi frumuseţea trecutului s-a dus. Dar siropul de arţar e încă atât de bun!

De ce te-ai mutat în L.A.?

Din cauza frumoasei Petecia Le Fawnhawk! Dar nu cred că vom rămâne fixaţi aici. L.A. e prea leneş pentru mine. Am nevoie de mai multă acţiune, cultură. N-am nevoie de soarele californian. Petecia e oricum un soare.

Cum v-aţi întâlnit şi cum e să lucrezi cu ea?

Ne-am cunoscut în 2008. Eu filmam personaje excentrice aici, în .LA., pentru un videoclip. Ea trebuia să lingă o îngheţată (Astro Pop) în mijlocul drumului, în ploaia luminată de farurile maşinilor. A lins-o binişor… 60 de cadre pe secundă. Asta face o inimă franţuzească să se îndrăgostească până peste cap. Am devenit prieteni apropiaţi şi am început să colaborăm la tot ce se putea. E magică. Dincolo de magică. E un artist adevărat, cu cea mai pură inimă din lume.

Am început să ne spunem domnul şi doamna Rad.

Ştiu că e o serie mai veche, dar care-i treaba cu Girls on the Phone? Cine sunt fetele alea şi cum de le-ai fotografiat?

Hahaahha.... Ei bine, nu prea pot vorbi despre cum a început totul. Pur şi simplu s-a întâmplat. Şi a ieşit minunat. Unele din fotografiile publicate în Taschen fuseseră făcute cu iPhone-ul, pentru că nu aveam nimic altceva la mine cu care să trag.

Primul cântec pe care l-ai scris.

Cred că se numea Cherry. Era despre o fată. Un cântec foarte unic! Glumesc. Era o imitaţie nesimţită după Ramble On de la Zeppelin.

«Qu'est ce qu'il nous restera quand on aura coupé nos cheveux» Te-ai tuns. Dacă ar fi să le-o explici copiilor tăi, ce-a rămas după toţi anii de făcut muzică? 

Nu te duce într-un autocar de turneu, fetiţo!

Îmi las iar părul să crească. Şi poate scoatem un album nou. Aşa că e încă deschis capitolul ăla. Vreau ca fetele mele şi Petecia să mă vadă pe scenă.

Ce urmează pentru tine?

Lucrez la un film nou. Înainte de asta, sper să fie lansat JC şi oamenii să-l vadă în sfârşit.