Miroslav Tichý, un voyeur fără egal

Între 1960 și 1985, Miroslav Tichý a bătut străzile din micul oraș cehesc Kyjov și a declanșat de peste 90 de ori pe zi. Trei filme de 36 de poziții = o zi lumină de fotografiat femei: femei în mers, femei aplecându-se, femei dezbrăcându-se la ștrand, femei în bikini, femei pe bicicletă, femei la picnic, femei care citesc sau râd sau vorbesc între ele. Foarte puține dintre ele îl observau, iar dintre acestea multe nu îl luau în serios.

Camerele pe care și le fabrica Tichý nu păreau funcționale. Erau făcute din cutii de pantofi, role de hârtie igienică, ochelari dezmembrați, elastice, sârmă și plexiglas. Își curăța lentilele cu pastă de dinți și scrum de țigară. Pentru nevoile lui de paparazzo își construia teleobiective din tuburi de hârtie igienică sau țevi de plastic. Înalt, șleampăt, cu ochii foarte albaștri, barbă neglijentă și aceeași haină de tweed cusută cu sârmă, Tichý  era cunoscut în oraș ca un excentric inofensiv. Singurul lui contact cu victimele se întâmpla în momentul apăsării pe declanșator, apoi pleca fără să privească-n urmă. Când i-a fost interzis accesul la ștrandul orașului (locul preferat de vânătoare), a început să fotografieze prin gardul de sârmă.

Here they come in twos and fives
Happy girls I’ve never met
With as many different happy lives
As a careless creator could invent
This one brazen, this one shies
Away from me, my darling pet
As I collect them up like butterflies
In my magic homemade net
(Nick Cave din piesa "The collector", dedicată lui Miroslav Tichý în 2008)

Fotografiile lui seamănă cu experimentele flămânde de imagine ale secolului nouăsprezece, cu fotografiile pe care le făcea Walker Evans în metroul new yorkez cu o cameră de 35 de mm ascunsă sub pelerina de ploaie, cu proiectele voyeuristice ale lui Sophie Calle sau cu arhivele spionilor poliției secrete. Dar Tichý nu doar trimite la voyeurism ci chiar trăiește sub semnul lui. Nedisimulat, tenace și egoist, el își construiește un jurnal de imagini pentru uz propriu. Un fel de conservare maniacală a memoriei.  

Memoria e făcută din pete, ca un film pe care l-ai stropit ici și colo cu revelator în loc să-l scufunzi în el. (John Updike)

După ce le developa, Tichý arunca fotografiile prea blurate și le păstra doar pe cele în care putea distinge cât de cât un corp sau o figură. Își alegea favoritele și le încadra într-un passe-partout de carton pe care-l decora cu desene în creion. Cropuirea urma același criteriu – să păstreze esențialul, iar esențialul era o coapsă, o gambă sau un sân de femeie. Nu scotea decât un singur exemplar din fiecare clișeu și nu le arăta nimănui. Metoda lui de depozitare și arhivare era vraful - le arunca prin cameră la dispoziția prafului, insectelor și șobolanilor sau le folosea ca suport pentru sticla de bere.

„Fotografia este pictură cu lumină. Neclaritățile, petele sunt erori. Dar erorile fac parte din ea, îi dau poezie și o transformă în pictură. Iar pentru asta îți trebuie cea mai proastă cameră cu putință! Dacă vrei să devii celebru, trebuie să faci ceea ce faci mai prost decât oricine altcineva.” (Miroslav Tichý )

» citeste mai departe