Neastâmpărul Marthei Cooper

Martha Cooper s-a născut în Baltimore, în 1943. Părinții i-au încurajat pe ea și pe fratele ei să fie liberi și creativi, așa că a fost mereu curioasă să vadă ce fac alți oameni. A fotografiat copii care se jucau pe străzi și își construiau singuri jucării – vezi cartea Street Play –, pentru că-i aminteau de propria copilărie. A fotografiat, apoi, tinerii care desenau graffiti prin New York în anii 1970-80, fiind unul din primii oameni care s-au prins că ce făceau ei nu era vandalism, cum se spunea atunci, ci o formă de artă care începea cu zeci de schițe pe caiete și culmina cu nopți de pictat trenuri pe fugă și pe furiș. Cartea Subway Art, publicată în 1984 împreună cu fotograful Henry Chalfant, a unit și a inspirat artiști din întreaga lume, în niște vremuri când internetul nu era încă acolo să le arate ce se întâmpla un ocean mai departe.

Procesul a fost cel care a fascinat-o întotdeauna la street art. „Nu prea fotografiez ziduri terminate. Îmi place să privesc artiștii la lucru.”, mi-a spus în octombrie, când a venit pentru câteva zile la București, cu ocazia Zilelor Uriași de Pantelimon. Fusese în Tahiti chiar înainte să vină în România, dar nu-i surâdea ideea de a se odihni învârtindu-se prin spațiul Make a Point, unde Red Bull pusese la cale o expoziție cu fotografii iconice, cât și recente ale ei. Abia aștepta să se vadă cu MSER, care-i scrisese un e-mail prin care o invita să meargă la trenuri cu el. Voia să cunoască Bucureștiul așa cum a ales să cunoască orice oraș din 1970 încoace – prin street art și graffiti și cei care le fac.

Cum ai fost crescută? Cu ce mentalitate?

Provin dintr-o familie cu femei extrem de puternice, pornind de la bunica mea. Deci am fost crescută cu ideea că „fetele pot face orice”. Toată familia era așa. Mama nu a pus niciodată presiune pe mine, nu a pus niciodată întrebări de genul: când vom avea nepoți? M-a sprijinit indiferent ce am făcut. Eu am început facultatea foarte devreme, la 16 ani, și m-am înrolat în Peace Corps de îndată ce a fost înființat de Kennedy. M-am dus în Thailanda doi ani. Mama a venit în vizită deși nu prea călătorea de obicei și a fost complet de acord cu deciziile mele.

De ce ai fotografiat în special copii și adolescenți?

În New York o chestie care-mi plăcea era că fotografiam copii atunci când părinții nu erau în preajmă, așa că nu trebuia să cer voie. Pe-atunci încă puteai face asta cu ușurință. Dacă vedeam copii făcând ceva interesant, puteam să mă dau jos din mașină, să fac câteva poze și să plec fără să ofer prea multe explicații legat de ce fac. Nici nu prea aveam ce explicații să dau. Îmi plăcea inocența, faptul că erau foarte puțin conștienți de prezența camerei, că nu pozau, ci își vedeau de treaba lor.

Acum, n-o să mai vezi părinți în New York care să-și lase copiii să se joace singuri pe stradă. Și pe bună dreptate. Eu făceam fotografii înainte de epidemia de SIDA. Acum pericolele sunt nenumărate sau oamenii sunt mult mai conștienți de ele, de la ace contaminate care pot fi pe jos la pedofili. E o lume total diferită de cea în care am crescut eu. Mama nu mă întreba niciodată unde mă duc sau ce fac. Puteam pur și simplu să ies la joacă. Cred că așa ceva nu prea se mai întâmplă în zilele noastre. Chiar și dacă sunt lăsați singuri la joacă, copii au, probabil, telefon și părinții știu tot timpul de ei. Noi puteam să ne jucăm prin pădure, iar părinții nu aveau de ales, trebuia să aibă încredere că ne vom întoarce.

Care era partea cea mai distractivă la fotografiat trenuri?

Dacă te uiți la fotografiile mele de atunci, nu vei vedea același fundal de două ori. Pentru că găseam mereu altul. Pe atunci aveam mașină și conduceam în lungul șinelor, căutând fundalul potrivit, pe care s-ar sprapune cel mai bine trenul. De obicei era un spațiu cât mai aerisit. Și mă puneam acolo și stam și stam, uneori ore întregi, până venea în sfârșit un tren. Și era atât de palpitant, ca și cum ai prinde un pește. Îți trebuia o groază de răbdare, apoi trebuie ținut cont că nimic nu era automat. Toate fotografiile au fost făcute pe film, așa că trebuia ca expunerea, obturația și focusul să fie corecte. Apoi trebuia să dai filmul la developat, să aștepți câteva zile. Era un Kodachrome cu ISO 64. Acum, când e soare, trag cu ISO 320. Imaginează-ți ce diferență. Deci să nimerești toate variabilele și să descoperi că ți-a reușit fotografia era super-palpitant. Pentru că nu aveai cum să știi sigur niciodată, erau atâtea lucruri care puteau să nu meargă.

Dar lucram la ziar [New York Post], învățasem să reacționez rapid la ce se întâmpla în jurul meu. Chiar și acum îmi plac lucrurile care se mișcă - când fotografiez un perete, nu mă interesează peretele și atât, încerc să am acțiune în fotografie. Poate trec pe lângă niște copii care fac ceva, poate văd potențial undeva și aștept o vreme, să se întâmple ceva. Nu mă omor după fotografiile statice. Îmi plac oamenii. Rar mi se întâmplă să fac o fotografie în care nu se întâmplă nimic. Vei vedea că majoritatea fotografiilor de street art sunt fotografii cu pereți. Dar nu sunt genul meu. Până la urmă, e vorba despre a surprinde ceva spontan. Poate asta e, până la urmă, specialitatea mea.

Are legătură cu pasiunea ta pentru antropologie?

Nu cred. E o combinație între a vedea ceva și a ști cum vrei să arate fotografia finală. Și a aștepta acel moment când intervine mișcarea. Unii oameni sunt specialiști în fotografii complet statice. Dar nu eu. Asta e frumos cumva la fotografie, că e loc pentru atâtea stiluri.

Ai simțit vreodată presiunea asta, că trebuie să ai propriul stil, că trebuie să-ți dezvolți unul?

Chiar nu. Abia recent m-am gândit la faptul că am avut, totuși, un stil.

Crezi că s-a format odată cu jobul de fotojurnalist sau exista dinainte?

Cred că dinainte, pentru că atunci când mă uit peste fotografiile mele, uneori îmi pare că fac aceeași poză de zeci de ani. Că poate n-ar strica să schimb ceva. De exemplu, fotografiile nu caută unghiuri speciale, sunt destul de directe. Nu folosesc lentile wide, nu sunt distorsionate, nu-mi place efectul ăla. Uneori mi se par foarte banale. Se poate vedea asta și într-un proiect relativ recent, Sowebo/Soweto. Sowebo este zona din Baltimore în care m-am născut [și pe care a fotografiat-o timp de 10 ani, începând cu 2006]. Soweto este în Africa de Sud și am ajuns prima oară acolo cu ocazia unui alt proiect de street art. Le-am comparat pe cele două, făcând fotografii în oglindă. În timpul proiectului, am realizat că unul din motivele pentru care aceste fotografii sunt atât de asemănătoare este că tind să le fac în același mod. Când dădeam peste o scenă similară, o încadram aproape automat într-un mod similar. Nu l-aș numi un stil neapărat. Nu mi se pare un stil recognoscibil, despre care să ai ce povesti. Pur și simplu așa sunt fotografiile mele.

Când ai început să călătorești atât de mult?

Mereu am făcut asta, din 1963, când am plecat în Thailanda. Mi-a plăcut să văd locuri pe care nu le-am mai văzut. Și cred că a fost important în sensul în care m-a făcut să simt că pot fi complet independentă și că mă pot descurca aproape oriunde.

E un soi de tinerețe veșnică în genul de fotografie pe care l-ai ales, în lumile prin care te poartă?

Nu simt că treaba asta m-a menținut tânără. De fapt, mă simt destul de bătrână.

Știi, nu e ca și cum am avut vreun plan serios de viitor. Deși am luat fotografia cât se poate de în serios. Am muncit constant să fiu o fotografă profesionistă și să trăiesc din asta. Am făcut pitch-uri, am acceptat tot felul de joburi plictisitoare pentru bani. Dar simt că am rămas deschisă oricărei provocări ce ar putea apărea. Și provocări au apărut constant, a trebuit doar să aleg ce să fac. De exemplu, am cunoscut niște tipi din 1UP Crew din Berlin, probabil cel mai cunoscut crew de graffiti ilegal. Și mi-au propus să fac o carte cu ei, și am acceptat. Așa că lucrez la asta acum.

Martha Cooper pe Instagram