Nishe şi inocenţa trecătoare

Nishe e invenția unei fotografe timide care la 15 ani a descoperit în pod camera veche a tatălui ei. Nishe e pledul ei de anonimat, care-i plăcea pentru cum sună, moale și șoptit.

Magdalena Lutek e în continuare timidă și locuiește în continuare în Polonia, unde colecționează frunze, pene, pietricele, citește nonficțiune și brodează imagini pe marginile corozive ale inocenței. Are 28 de ani cu priveliște spre melancolie.


Ai spus într-un interviu că personajul tău se întoarce constant la copilărie. Când îți amintești propria copilărie, care sunt primele imagini și senzații care-ți vin în minte? 

Grădina bunicii mele, drumul care ducea spre casa ei, pe sub castani foarte bătrâni și casa ei – felul în care trecea lumina prin ea.

Ierni albe și foarte reci, un lac înghețat, vrăbii hămesite venind să ia mâncarea pusă pentru ele.

Livada mea primăvara, cireși în floare.

Privind în urmă, ce crezi că a avut cel mai mare impact asupra felului în care portretizezi lumea?

Faptul că mi-am petrecut mult timp singură, observând, învățând, imaginându-mi. Am fost un copil liniștit, mereu pierdut în ce-și imagina. Unii oameni găsesc inspirație în haos și zgomot constant; eu nu mă număr printre ei.

Cât de important e să ai o poveste înainte de a începe să fotografiezi?

E destul de important. Nu e mereu o poveste, poate fi o senzație, un cuvânt care creează un spațiu în care eu și modelul putem trăi pe durata ședinței foto. Nu pot face fotografii care sunt lipsite de emoție, trebuie să fie ceva cu care pot relaționa. Uneori, când oamenii îmi cer să fac fotografii de un anume fel, sufăr dacă nu pot găsi ceva care mă atinge, la care să mă pot raporta.

Lipsa unei povești, lipsa sentimentelor, nicio conexiune cu subiectul sunt lucrurile cel mai greu de transformat în fotografii.

Multe din fotografiile tale dau acea senzație de Virgin Suicides. Ce te face să vrei să ilustrezi inocența la limită?

Două dintre cele mai recurente motive ale mele sunt pierderea inocenței și chinurile maturizării. Munca mea e foarte introspectivă, iar acele subiecte sunt importante pentru mine. În loc să explic de ce, invit cititorii să se uite la fotografiile mele și să găsească singuri poveștile pe care le ascund.

Ai fetișuri vizuale, lucruri asupra cărora insiști atunci când faci fotografii?

Portretizarea melancoliei, a singurătății. Tăierea părului lung. Haine după care nu-ți poți da seama când au fost făcute fotografiile, rochii vintage, haine de fetițe.

Ce le spui modelelor pentru a le ajuta să meargă în aceeași direcție cu tine? Vorbești mult în timp ce fotografiezi?

Sunt un dezastru la dat indicații; știu ce vreau, dar adeseori mi-e aproape imposibil să verbalizez. Fac tot ce pot. De multe ori mimez ce aș vrea să facă.

E greu să găsești hainele potrivite pentru ședințele foto?

Nu e greu deloc, le găsesc prin tot felul de locuri, de multe ori online. Nu prea e nevoie să le caut, cumva mă găsesc ele pe mine.

Un lucru care te întristează, două care te fac melancolică, trei care te fac fericită.

Furia.

Iarna, amintirile din copilărie.

Să citesc, să fiu într-un pat cald dimineața și să nu trebuiască să mă ridic, lumina soarelui.

Legat de cărțile de nonficțiune care spuneai că-ți plac. Ce ne-ai recomanda pentru zilele ploioase?

Jurnalele lui Simone de Beauvoir, Camera luminoasă de Roland Barthes, Scurta istorie a timpului de Stephen Hawking.

Nu putem înregistra visele, dar – uneori – ele devin amintiri bune de povestit. Mi-ai putea spune un astfel de vis?

În ultima vreme visez cum e să fii îndrăgostit, e păcat că nu mi le pot nota niciodată, le uit imediat ce mă trezesc.

Visele mele sunt vii, lucide, uneori deranjante. Uneori mă lasă într-o stare de nu mai știu unde sunt și ce e adevărat, pentru că par atât de reale, sunt viața mea alternativă.

Mulți oameni par că se tem să fie singuri. Tu cum te raportezi la singurătate?

Cred că singurătatea ca atare nu e ceva de speriat, numai paroxismele ei. Acele momente în care devine copleșitoare și sufocantă. Momentele care sunt opusul gândirii lucide, când simți că viața nu are sens și îți pui la îndoială propria existență.

Oamenii sunt singuratici chiar și când nu sunt singuri. Sfatul meu e să nu te încredințezi ceilorlalți, ci să devii puternic pe dinăuntru, să nu încetezi să înveți și să crești.

Cu toate astea, iubesc oamenii și să fiu cu prietenii mei e unul din cele mai plăcute sentimente, chiar și pentru o singuratică cum sunt eu.