O istorie a Uniunii Sovietice văzută prin staţii de autobuz

Pentru Soviet Bus Stops, fotograful canadian Christopher Herwig a călătorit cu mașina, bicicleta, autobuzul și taxiul, pe teritoriul a 14 țări care au făcut parte din Uniunea Sovietică. A pornit din Europa de Est, trecând prin Caucaz și ajungând până în Asia Centrală, străbătând în total peste 30.000 de kilometri. 

Proiectul documentează un element aparent nesemnificativ care, văzut enciclopedic, spune o poveste complexă despre un trecut comun, artă și libertate. Fie că se găsesc pe teritoriul Estoniei, Abhaziei sau Kârgâstanului, aceste stații de autobuz sunt foarte diferite și în același timp foarte similare. Multe sunt construite în stilul arhitecturii constructiviste care a apărut inițial în Uniunea Sovietică în anii ’20. Și cu toate că multe păstrează ceva din registrul stilistic al regimului, în esență ele reprezentau un spațiu de exprimare artistică relativ liber și nerestricționat. Am stat de vorbă cu Christopher despre cum a început totul și despre experiența celor 13 ani care i-au fost necesari pentru finalizarea documentării.

Cum ți-a venit ideea proiectului Soviet Bus Stops?

În 2002 am călătorit cu bicicleta de la Londra la Sankt Petersburg şi am inventat un joc pentru mine, anume încercam să fac o fotografie la fiecare oră. Îmi era teamă că voi ajunge la destinaţie fără nici o fotografie pentru că mereu aşteptam acel moment perfect - şi clişeu - pe care toată lumea vrea să îl surprindă. Nu ar fi fost prima dată când se întâmpla asta. Am creat deci acest exerciţiu de observaţie vrând să fotografiez lucruri aparent obişnuite dar în acelaşi timp încercând să le fac să arate frumos şi artistic. Când am ajuns în zona ţărilor Baltice - Lituania, Letonia şi Estonia - eram deja foarte atent la tot ce vedeam în jur. Şi atunci mi-au atras atenţia staţiile de autobuz. Mi s-au părut perfecte şi ieşite din comun. Şi aşa am început să le fotografiez.

Momentul ăsta a fost doar începutul...

Da, atunci a fost plantat sâmburele, că să spun aşa. Şi acest interes a crescut mai apoi. Tot proiectul a durat 13 ani. Am locuit împreună cu familia în Kazahstan pentru trei ani, iar apoi am fost în mai multe călătorii în Asia Centrală, în Uzbekistan, Tadjikistan şi Kârgâstan şi în timpul acestor călătorii ochii îmi fuseseră deja antrenați şi când vedeam o nouă staţie opream să o fotografiez.

I-ai cunoscut pe arhitecţi personal?

L-am cunoscut pe Armen Sardarov, un arhitect din Belarus. Cred că el a proiectat câteva sute de staţii, pornind de la ideea că un drum nu trebuie doar să te ducă dintr-un loc în altul, ci să îţi ofere şi plăcerea de a călători. Şi ţinând cont că sistemul de transport din perioada Sovietică era bazat pe rute de autobuz, fiecare staţie mai specială oferea o experienţă.

Totuşi nu te-a întrebat nimeni ce e de văzut la o simplă staţie de autobuz?

Ba da. Pentru mulţi oameni o singură staţie nu înseamnă mare lucru. Dar pentru mine fiecare staţie adaugă la o imagine enciclopedică şi cu cât le fotografiam mai mult cu atât simţeam că le pot aprecia mai mult. Cred că rezultatul final e cel mai impresionant pentru că ideea e mult mai puternică atunci când e reflectată în întreaga colecţie. Abia atunci reuşeşti să înţelegi câtă diversitate şi creativitate sunt implicate în aceste staţii.

Erau surprinşi oamenii când le spuneai despre proiect?

Li se părea adesea că e un subiect naiv şi din păcate unii oameni au crezut că vreau să îi ridiculizez. Cred că pentru că multe dintre staţii sunt uzate şi uneori folosite caveceuri publice sau pe post de coş de gunoi, mulţi oameni nu văd în ele ceva de care să fii mândru, fotografiile mele îi făceau să se simtă jenaţi. Aveau impresia că fac asta că să le portretizez ţara într-o lumină proastă iar asta chiar era ultima mea intenţie.

Crezi că oamenii din ţările în care ai făcut fotografiile sunt sensibili la ideea de a fi portretizaţi într-o lumina negativă?

Aşa pare. Cred că există o rămăşiţă de teamă că vesticii vor doar să compare şi să arate că un loc e mai bun decât altul.

Îmi pot imagina oameni reacţionând aşa şi în România.

Sincer, înţeleg de ce. Înţeleg că oamenii nu sunt mândri de trecutul legat de regimul comunist. Şi aş vrea să clarific că nu încerc să glorific Uniunea Sovietică prin proiectul meu. De fapt ce îmi place e tocmai că nu există o idee politică puternică în spatele lui, ci ceva mai curând ceva legat de individ şi creativitate individuală. Staţiile sunt o reflexie a ceea ce arhitecţii şi artiştii care le-au proiectat gândeau sau simţeau atunci, într-un fel necenzurat. Un fel de artă nealterată, sinceră şi mişto.

***
Puteți cumpăra albumul Soviet Bus Stops de aici.