Omul nostru din tren: De la teatru la gară, prin Babylon

După o pauză pentru fotografiat teatru în București, urc la prânz într-un interregio spre Craiova. Cred că e unul dintre trenurile cu reducere de preț, altfel nu-mi explic de ce-i atât de aglomerat. Între fiecare dintre cele patru vagoane stau la giagichi membri ai clasei muncitoare, iar culoarele sunt blocate. Mă postez unde nimeresc și mă uit la preaplinul vagonului. Spațiile pentru bagaje sunt destul de goale, dar cel puțin unul din trei călători are plase de rafie la picioare. Media vârstei sare ușor de 40. Înțeleg de unde vine mirosul de țigări, dar nu reușesc să izolez izul de alge și scoici de pe plajele jegoase.

În ușă se postează un tip provocat de greutate (weight challenged). Prietenii lui îi spun că blochează ușa dacă rămâne acolo. „Să mor dacă mă dau, să mă sară dacă vor să treacă,” exclamă el bucuros.

În Craiova fotografiez un spectacol și mă pornesc spre Vâlcea cu același scop. N-am mai mers cu trenul la Vâlcea, că e un pic mai complicat, tre’ să schimbi la Caracal sau la Piatra Olt.

Cele mai multe trenuri personale cu care am mers în ultimele trei săptămâni au toaleta albastră și trei oglinzi înalte într-un colț. Mici, murdare și de cele mai multe ori sparte. Fotografiez pereții ăștia albaștri și mă gândesc că Matisse ar fi călătorit în baie, iar Mondrian în compartiment. Pereți albi, rame negre și accente galbene pentru coșurile de gunoi sau mânere.

Mă așez la geam într-un compartiment gol și după ce îi confirm prietenului proprietar de mansardă că îi plătesc chiria pe luna asta în care am locuit în tren, mă izbește imaginea stropilor de ploaie profilați pe negrul de afară în care mai apar mici lumini colorate de la satul de care mă apropii. Cu fruntea lipită de geam, mă uit la imaginea asta ca la cel mai înstelat cer și mă bucur iar de călătorie.

Mă mut în alt vagon. Toate luminile sunt stinse. Mă întind un pic, dar îmi dau seama că nu vreau să dorm. Las geamul jos, scot capul afară, îmi urc picioarele pe radiator și ies cât pot de mult pe geam. Trenul merge repede, aerul rece îmi taie un pic respirația. Ceața difuzează lumina caldă de la farurile locomotivei. Nu văd mult în față, iar când se apropie vreun copac e târziu să trag capul înapoi, dar nu îmi e frică. Nu îmi amintesc când am avut ultima oară așa un sentiment puternic de siguranță. Trenul ăsta pare o bucată solidă de fier care merge foarte repede și îmi lasă senzația că, dacă s-ar izbi de un zid, l-ar face praf.

E dimineață, încă beznă. Auzisem de la un călător de trenul ăsta care te zgâlțâie ca nimic altceva. Tipul îi zicea căruță. De fapt, e o locomotivă cu cabină pentru conductor la ambele capete și scaune de plastic la mijloc. Merg de la Râmnicu Vâlcea la Piatra Olt. Pe controlor îl întâlnisem cu o seară înainte. Mă întâmpină cu „ai făcut poze?”. În vagon sunt fix trei becuri chioare aprinse într-o parte și tot cam atâția călători. La 7 fix ne pornim și constat că într-adevăr am parte de o nouă dimensiune a zgâlțâitului. După trei minute trenul se oprește cu o frână bruscă. Controlorul exclamă un „ce faci, bă, nene” obosit. Mecanicul se agită să repare căruța. Luminile se sting. Doi membri ai clasei muncitoare își strigă dintr-o parte în alta „ce faci, bre, Nea Costele?” „Uite, merg la muncă, tu?” „Tot la muncă, da' nu prea am noroc, hă hă”.

După 10 minute pornim, lumina începe să se ițească. Controlorul, un tip la 27 de ani, îmi cere biletul după care mă întreabă „cât 1000 de euro e camera aia?” Îi zic că mai mult, se așază lângă mine și vorbim mult, amândoi, ca bătrânii. „Ăia sunt de vină, s-a furat”, dar pe un ton de hai să facem ceva. Ultima jumătate de oră din drum călătoresc în cabina nefolosită și fotografiez șinele.

Când cobor din tren, văd o săgeată garată pe direcția Vâlcea. Fug la casă pentru bilet, trenul pleacă în mai puțin de două minute. Prietenul controlor zice că vorbește cu băieții să-l țină. La întoarcere, drumul e de două ori mai scurt și mult mai plictisitor. Adorm vreo jumătate de oră și mă trezesc în gară la Vâlcea, unde trebuia să cobor, sar din scaun pân’ la ușă, dar trenul se pornește fix atunci. Controlorul fuge la conductor și oprește trenul. CFR-ul e cu mine. 

Am dormit trei ore. M-am trezit la 6:30, iar la 7:00 mă suiam în fix același tren care scârțâie. A nins toată noaptea. Fotografiez tot. În gară la Aricești, impiegata mă vede dincolo de geam cu aparatul la gât și se fâstâcește ca o puștoaică. Cobor la Piatra Olt. Trenul meu întârzie 20 de minute așa că am în total o oră să dau un tur complet gării și depoului. Zăpada ajunge până la genunchi, înaintez greu, așa că nu prea se pune problema să fug de câini. Toți câinii din jurul gării, din lume, mă latră. Latru și eu la ei, așa cum am învățat de la un prieten crescut la Morlaca. Mă simt puternic. Merg vreun kilometru, dau de vagoanele părăsite pe care le văzusem din tren, le trag în poză și mă întorc mulțumit să aștept trenul. Îmi cumpăr de lângă gară o franzelă, mușchi țigănesc și brânză topită la tub.

În tren, pe scurtul drum de-o oră până la Craiova, lângă mine se așază un fost CFR-ist, adică pensionat dar în uniformă. Vede că mă uit peste harta mea cu căi ferate și mă roagă să-i arăt ce-i pe la Sigheu Marmației că vrea să facă un tur al țării. Îi zic variantele de trenuri de la București și de la Suceava, ne împrietenim și povestim. E bâlbâit și îi lipsesc niște consoane. De asta nici nu înțeleg exact cum ajunge la povestea cu cuțitul pe care îl poartă mereu cu el. „Imediat îl tai pe unul, ia uite ce ascuțit e, le fac cep în burtă, fără el nu plec, asta e lege la mine; bine, mai am unul mai mic” și scoate și un briceag elvețian. Eu îi spun că am un spray cu piper. Râde, zice că a avut și el unul, dar după ce i s-a pornit în buzunarul de la piept când conducea odată locomotiva, a zis că gata vrăjeala.

În Craiova mă întâlnesc cu Bogdan. Ne facem câte o poză unul altuia, bem câte o cafea, iar eu o tai spre Orșova. După vreo două ore de mers, personalul în care sunt se oprește 40 de minute ca să dea prioritate unui interregio. Nașul vine și mă întreabă dacă schimb mai departe și dacă am nevoie să sune să-mi țină trenul. Îi zic că nu mă grăbesc. Juma’ de oră mai târziu îl văd pe culoar lângă fereastră. Lumina pică fain și îl întreb dacă pot să-i fac o poză. Se fofilează și-i zic „haideți să vă arăt ceva”. Șmaf - 57 de bilete de tren. Se miră și el, povestim, îi arăt poze pe laptop și zice „hai, fă-mi și mie o poză”. Îl așez la fereastră, stă cuminte, îi arăt poza și zice „Nașu Banditu’, diseară mă uit pe utub, hî hî”.

Am pierdut legătura cu trenul meu de la Orșova spre Timișoara și a trebuit să umplu cumva vreo trei ore. Am mers vizavi de gară, la pensiunea Țaka, o experiență sinistră, nu recomand. Tot ce aveam în minte, după ce am înnoptat și în Timișoara, era să mă pornesc spre Oravița. Am ajuns destul de târziu în gară, am aflat că nu mai există trenuri spre Oravița, dar pleca ceva spre Reșița care e cam cel mai aproape. M-am suit, am cam dormit și am ajuns pe întuneric în gara din nord, ceva destul de pustiit. Am întrebat într-un bar de vizavi de gară dacă pot să încarc laptopul și doamna mi-a zis că patronul verifică contoarul și că nu mă poate ajuta. Am mers pe jos la nimereală, nimic. Mi-am sunat un prieten reșițean și mi-a zis unde să mă duc, vizavi de teatru. Pe taxi în Reșița am dat 16 lei, pe tren 13. Intru în barul Babylon, întreb de priză, iar fetele de la bar eliberează masa la care stăteau ele la povești ca să-mi creeze toate condițiile de lucru. Cer o vodka tonică și fata îmi spune că nu știe să facă. Cer vodkă și apă tonică, un pahar și gheață. Toate bune. În cele aproape două ore de stat în bar, mă hotărăsc că oricât mi-aș dori să văd cea mai veche linie de tren din țară, Oravița - Anina, nu vreau să-mi bat capul cu microbuze și orare pe care nu le găsesc nicăieri. Îmi iau un bilet până la Caransebeș ca să continui cu un interregio spre București, dar după un dialog de două replici cu nașul mă hotărăsc că trebuie să mă întorc în Reșița și să găsesc microbuzul ăla a doua zi. Merg până la Drobeta și înapoi.

Răsăritul mă prinde coborând din tren în Reșița Sud. Deja știu locurile. Mă duc în față la Babylon, mă așez pe geantă și fur un pic de net. Vin proprietarii să dea drumul la business și ne zâmbim. Sar în microbuz, ajung la Oravița, dau o tură prin jurul gării, cea mai veche din țară (1854), îmi cumpăr o jantilică de piele întoarsă cu 5 lei, o pleșkaviță cu 6 și mă sui în tren. O Bucurie. Două vagoane curate, albe, cu băncuțe de lemn. În afară de mine, în tren mai sunt șapte indivizi. Primul coboară la a doua stație, restul e personalul trenului în frunte cu conductorul și cu controlorul, plus patru bărbați pregătiți să taie copaci dacă apar pe linie sau să dea zăpada cu lopata în caz de avalanșă. Nașul nevorbit îmi arată poze cu primele locomotive de pe linie și îmi povestește că prințesa Sissi a venit pe-acolo. Și „vai, ce femeie frumoasă era”.

Mă duc la capătul vagonului din spate, deschid larg ușa și mă așez pe geantă, turcește, cu aparatul la gât. Nu mă mișc de-acolo o oră jumate. 34 de kilometri plini de viaducte și tuneluri. Și peisajul… nu prea pun eu botul la pășunisme, dar ce văd pe-aici mă face fericit. Drumul de întoarcere mi-l petrec pe scara vagonului, cu ușa deschisă, ținându-mă cu o mână de o bară, cu cealaltă fotografiind. Trenul nu merge cu mai mult de 30 km/h, dar când jos sunt 400 de metri de hău… nici nu știu ce vreau să zic. Întors în Oravița iau un taxi până la cel mai vechi teatru din țară. 1819. În orașele în care am fost, știu unde sunt teatrul și gara, asta e o vorbă veche și adevărată de-a mea.

În Reșița mă duc țintă la Babylon, unde scriu trei ore, beau două beri și de unde plec spre gară cu ochii închiși, că știu și drumul de la teatru până la gară.
_

Adi Bulboacă își petrece luna ianuarie pe șine, ca preambul al unui proiect mai elaborat și consecință a pasiunii pentru mersul cu trenul. Seria Omul nostru din tren e un jurnal de călătorie scris și fotografiat pentru SUB25. Pentru mai multe fotografii, like Bulboacă, pagina lui de Facebook.