Omul nostru din tren: Fetiş 103

Adi Bulboacă | 29 Ian 2016

Un jurnal de călătorie de Adi Bulboacă.

După super-ruta Oravița-Anina și înapoi, nu mai contează mare lucru. Pot să merg liniștit spre București sau pot să mă întorc pe o rută ocolitoare, ceea ce și fac. Reșița - Craiova - Piatra Olt - Pitești - București. Până la Piatra Olt merg noaptea, e foarte cald și dorm pe apucate. Ajung pe la 6 în gara asta de care deja m-am atașat și am de așteptat vreo două ore. E cel mai frig din tot ce-am prins până acum, -27 de grade, dar oai, ce-mi place gara! Dau o tură prin jur, totul e nins, totul e alb, înghețat. Intru într-unul dintre barurile din spatele gării. Nu e mai cald decât în sala de așteptare, dar măcar nu e curent, pentru că aici ușa nu stă deschisă. Cu un leu 30 îmi iau un vin fiert de care îmi propun să trag cât pot. E foarte rău, e dulce și prost, iar eu sunt nemâncat de mult. Mă ia cu transpirații și vertij, dar fac față. Mă duc să mai aștept și în gară, dar e atât de curent, încât ies pe peron. Se anunță trenu-n difuzoare, merg la linia 3, mai aud anunțul odată, aștept. Trec două minute peste ora la care trebuia să ajungă, nu se vede nimic, nimeni n-a zis ceva de întârziere. Mă uit atent în direcția Caracal, nimic; oricum nu se vede mai departe de 30 de metri. Îmi trece un gând: dacă nu mai vine trenul? Dacă nu mai vine niciodată și trebuie să îl aștept ca pe Godot? După 20 de secunde de la gândul ăsta, văd vag lumina farurilor. Am supraviețuit.

Trenul e o săgeată albastră, e cald, e luminos, iar ce se vede pe fereastră e poezie de clasa a 6-a. Până-n București nu reușesc să-mi scot frigul din oase și mă gândesc doar la cum o să fac cea mai fierbinte baie în cele două ore pe care le am până la următorul tren. Merg pe jos (evident că stau aproape de gară). Întrucât am uitat să îl plătesc, nu am curent. Acasă e mai frig ca-n gară, deci mă întorc acolo și aștept. De la zăpezile din ultima vreme, trenul spre Brăila pleacă cu juma’ de oră întârziere. E frig și în tren, așa că dorm, iar după ce fotografiez repetiția de la teatrul din Brăila rămân cu actorii până spre dimineață când mă sui într-un tren de Galați. Când văd gara Barboși, cobor fără să mă gândesc. Am noroc că în 17 minute vine un tren spre Mărășești. Gândindu-mă la Geo Bogza, documentez vizita mea în Barboși. Merg cu navetiștii lângă mine, când, auzind din gura unuia „Buciumeni”, îmi dau seama că sunt atât de aproape de bunică-mea încât trebuie să-i fac o vizită.

Mă dau jos la Tecuci și iau un microbuz care mă lasă în mijlocul satului, la monument. Mă pregătesc pentru vreo 20 de minute de mers pe jos, dar de fapt ajung mult mai repede, pentru că am pasul mai mare decât la 12 ani, când făceam drumul ăsta. Merg teleghidat. Satul nu e vreun labirint, dar mi se pare interesant cum știu drumul cu ochii închiși. Bunica nu mă recunoaște din prima. Sunt înfofolit și am ceva ca o barbă, ceva nou. Merg în spatele grădinii, de unde se vede Valea Siretului, iar vizavi e Mărășeștiul pe unde la un moment dat trece un tren – îl aud, nu îl văd, dar știu că e acolo.

Îmi continui drumul. De dimineață plecasem cu gândul să ajung la Botoșani, unde și ajung seara târziu. Îmi vizitez doi dintre cei mai dragi prieteni, Lenuș și Gelu. Mă trezesc la 4:30 să mă duc să văd gara din Suceava renovată. Le-a ieșit. Mă mir, aplaud și mă întorc la Botoșani. Mă duc cu microbuzul până la Dorohoi, că tren nu mai circulă, iar de acolo iau un Regiotrans spre Iași. Linia e una foarte mișto, aproape toate gările sunt din cărămidă roșie, fix din revoluția industrială. E încă lumină, dar luna a apărut de mult și o văd pe tot drumul pe fereastră ca și cum mi-ar sta mie în mijlocul frunții.

Din Iași iau un tren până la Roman unde, când cobor, îmi apare în minte ideea de păcănele. Intru în barul de lângă gară, două aparate, unul ocupat, celălalt nu merge. Mă gândesc că nu mai e mult din călătorie și s-ar putea să ratez experiența jocurilor de noroc în gară. 

Dorm iarăși aproape tot drumul până la București, unde ies cu prieteni. Mă pocnește un mini început de atac de panică atunci când îmi dau seama că nu mai sunt multe zile până să mă dau jos de tot din tren, să intru din nou în ritmul cu deadline-uri și cu ore fixe la care trebuie să fiu în locuri. În tren, timpul se dilată. Ziua e mult mai lungă când înainte de răsărit ești la Craiova, iar primul somn ți-l iei prin Moldova după vreo 4 trenuri și 18 ore. Am două joburi în București, dimineața. După al doilea, portrete la un templu budist lângă Dragonul Roșu, merg la gară și iau un tren spre Pitești. Trebuie să mai ajung o dată la Vâlcea, tot pentru un spectacol de teatru. Timpii sunt strânși și rămân relaxat ca în toată călătoria, chiar și când trenul nu mai pleacă din Titu pentru că nu merg frânele. Nașa vorbește cu ceva șefi la telefon și zice că sună din nou când pleacă, închide și adaugă „dacă mai plecăm”. Zâmbesc, îmi zâmbește înapoi. 40 de minute mai târziu, tot în Titu, am nevoie de un plan B. Am noroc cu niște prieteni actori de la Vâlcea care s-au pornit cu mașina din București și mă ridică și pe mine o oră jumate mai târziu, din Pitești. La Vâlcea văd un spectacol bun de tot – Respiră, în regia lui Adrian Roman –, care cred că o să-mi rămână în top tot anul, după care mă pornesc spre Sibiu să fotografiez altă premieră; cum ajung devreme de tot în oraș, dau un ocol până la Mediaș, gara care vizual mă fascinează cel mai tare. Faianță verde-albăstruie de sus până jos, pe două etaje. Două ore fotografiez încontinuu cum urcă oamenii scările prin dreptul zidului meu preferat.

Sunt deja zile întregi de când drumurile nu mai au mult farmec, le-am cam bătut, poate am obosit puțin. Trag linii verticale, orizontale, diagonale pe harta CFR-ului ca și cum aș tăia mămăliga cu ață. De la Sibiu merg spre Brașov cu personalul pe care l-am luat până acum doar dimineața și în care mereu mă întâlnesc cu pescari care se duc la baltă și adolescenți care merg la liceu la Făgăraș. Tot pe ei îi întâlnesc și acum, dar de data asta se întorc. Mă împrietenesc cu liceenii. O fată mă întreabă de unde sunt, îi zic că din București, îmi spune că se vede, se fâstâcește, și colegii râd de ea. O întreb cum de se vede, îmi zice că sunt elegant. Sacoul, probabil, pe care l-am luat că am fotografiat premiere pe la teatre. Un băiat îmi zice că m-a mai văzut și acum vreo lună. Perspicace, așa-i. De la Brașov mă bucur de un ocol până la Zărnești și înapoi, dar e un drum scurt și în afară de cel mai bine îmbrăcat puști din toate trenurile, nu fotografiez nimic.

Întors în București, îmi pregătesc finalul călătoriei și reacomodarea la dormit în ceva care nu se mișcă. Într-o seară petrecută în teatrul din Vâlcea, mi-am pus de pe YouTube patru ore de zgomot de tren și am adormit ca un prunc. Mă entuziasmez la gândul de a ajunge la Pietroșița. Împing planul cu marea încă o zi și iau un personal spre Târgoviște. Plin. Sar peste vagoanele de clasa a II-a, sunt oricum aceleași pe care le-am văzut în toată țara. Ajung la clasa I, plin și aici, dar îmi place ce văd. Vagonul e vechi, dar compartimentele sunt mai late. Scaunele, câte trei pe fiecare parte, au o tapițerie grena-roșie prăfuită, dar păstrează o urmă de strălucire a culorii, iar baia, ah, baia are cea mai mare oglindă. După vreo oră, vagonul începe să se elibereze și ocup un loc lângă geam, care e și el mai lat. E ca și cum ai avea o plasmă cu diagonală mai mare în living. Sub geam sunt maneta pentru căldură și două măsuțe de 30/30 cm. Soarele îmi bate atât de tare în falcă încât mă pocnește nostalgia aia ca din secvențele trase pe 8mm și inserate în lungmetraje, și atunci îmi dau seama că decorul din vagonul ăsta îmi amintește cel mai tare de trenurile din copilărie. Lipsesc doar băncuțele din piele (vinilin) grena-maronie care, dacă băga CFR căldură, se încingeau super tare sub fund.

Plănuind drumul spre mare, îmi dau seama că încă mai pleacă personalul din Obor. Eu credeam că s-a închis gara aia când a ars acoperișul acum câțiva ani. București Nord - Băneasa - Pantelimon Sud - Pantelimon - Obor. Cel mai plictisitor drum, o oră în care nici nașul nu a venit să-mi controleze biletul de 3 lei 30. Acum că știu gara din Obor, plec de-aici spre mare și îmi amintesc că pe la 16 ani, când m-am dus în Vamă prima oară, tot de-aici am plecat, cu fix același tren, personalul supraetajat, doar că atunci era proaspăt renovat și îmi lua ochii, acum e doar jegos și trist. Iarna nu-s cine știe ce legături pe la mare, așa că din Constanța iau un microbuz până în Tuzla, de unde mă sui în trenul care vine dinspre Mangalia. Sunt în gara din Constanța, mă pregătesc să iau ultimele trenuri, o să ocolesc puțin, Slobozia - Urziceni - Brazi - acasă.

Luna asta, am schimbat fix 103 trenuri, care m-au costat 1641,99 lei, și am mers 11.274 km. Concluzia pe care o trag la final, dar de care m-am prins deja de vreo două săptămâni, este că CFR-ul e ca o curvă bătrână și ieftină care a renunțat de mult să se mai îngrijească, pentru că nici ea nu crede că mai are mult de trăit. Îi cad dinții, dar clienți are oricum. O vizitează săracii, iar ea închide ochii și îi primește mai ieftin și fără bon, cetățenii care au nevoie de serviciile ei, excentricii, nostalgicii. Și fetișiștii ca mine.
_

Later edit, odată ajuns acasă

Ultimul tren în care mă urc, al 103-lea, e un personal de la Slobozia Veche la București. Imediat cum intru, recunosc decorul de care îmi aminteam acum câteva zile, și da, are scaune învelite în imitația de piele. Până la un punct împart compartimentul cu liceeni care fac naveta și e destul de haos. Strigă „Cristiiii!”, se tachinează zicându-și chestii de surori și de mame și se lovesc în joacă, dar le mai scapă câte un dos de palmă sau un picior pe bune. După ce coboară toți, compartimentul îmi rămâne numai mie și începe să mi se schimbe în bine starea de spirit. Contemplez la capsula asta de timp. M-am întors cel puțin cu 10 ani în urmă. Fotografiez fiecare colț. Când încep să descarc pozele în laptop, unul dintre nași trece pe lângă compartimentul meu și gesticulează un monolog de tipul „tinerii ăștia, dacă ar putea, nici din casă n-ar mai ieși, iar când ies, tot cu ecranul ăla în față...” Îi zic să intre să-i arăt ce fac și ce-am făcut în ultima lună. Scot teancul de bilete. Așteptam o reacție, am mai văzut-o la controlori, dar nu ca la ăsta. S-a luat cu mâinile de cap, a scos telefonul, și-a chemat colegii. „Floricicooo, hai să vezi băiatu’ ăsta care-a mers 11.000 de kilometri! Asta-i mult și pentru noi, noi n-avem atâta într-o lună”. Am în ușa compartimentului trei nași care se miră de călătoria mea, mă felicită și-mi pun întrebări. Da, mă încearcă un sentiment de mândrie. Le povestesc cu patos bucățele din ultima lună și mă mir și eu că mă înțeleg când le zic că-mi plac textura, mirosul, sunetul și lumina unui vagon vechi. Unul dintre nași îmi zice „astea prima oară au fost aduse la Curtici, mergeau spre Budapesta.” Îi zic că da, din Germania. Zâmbim ca și cum suntem dintr-un club select care știe lucrurile astea. Toți trei par să-și iubească meseria și asta mă ajută să-mi răspund la una dintre întrebările care m-au urmărit în călătoria asta: cum de stau impiegații drepți la fiecare plecare a unui tren din gară? Ok, înțeleg, așa e protocolul, dar cum de îl respectă? 

Cealaltă întrebare la care nu cred totuși că o să găsesc răspunsul este: cum de-n mai toate gările sunt mușcate la fereastră? Cred că mai trebuie să dau o tură ca să aflu asta.
_

Adi Bulboacă și-a petrecut luna ianuarie pe șine, ca preambul al unui proiect mai elaborat și consecință a pasiunii pentru mersul cu trenul. Seria Omul nostru din tren e un jurnal de călătorie scris și fotografiat pentru SUB25. 
Pin It email