Omul nostru din tren: Matelot în Gherla

După Revelion, mi-am lăsat prietenii în București, iar eu m-am suit în primul personal care pleca spre Brașov. Multă lume în tren, mulți străini, foarte cald, eu puțin mahmur, am ajuns imediat. La etajul gării, unde stă populația să își aștepte trenurile stă scris pe jos cu markerul „În pușcărie e mai cald can Gara Brașov”.

Am stat puțin până la primul tren care mergea la Miercurea Ciuc. După ce-au coborât și ultimii ursari, s-a golit vagonul, s-a făcut o liniște din aia de 1 ianuarie, iar mie mi-a trecut primul gând din toată călătoria: cum să merg cu trenul de 4 zile și să nu-mi treacă nimic prin cap? Aici s-a și oprit potențialul șir de gânduri și orice alt proces cerebral. Mergeam spre Adjud și atât.

Gara din Adjud, seara, în frig, se detașa ca cea mai rea gară prin care am trecut. Un cub mare cu un spațiu gol la parter și un fel de balcon pe trei laturi la etaj unde sunt geamuri mari și uneori lipsă. Pe fiecare dintre cei patru pereți e câte un calorifer și acolo e lumea concentrată. Un bărbat la 30 de ani, așezat pe o bancă, a adormit cu zona pelviană lipită de calorifer și capul rezemat unde a găsit și el mai cald; lângă el, un cuplu – el stă întins cu capul cuibărit la ea în poală, iar ea, ca o mare contorsionistă își lipește obrazul de al lui. Asta chiar e drăguț. Pe a doua bancă, un tip stă în fund, cu spatele lipit regulamentar de perete. Celălalt, oleacă mai inteligent ca primul, stă tot cu capul sprijinit de calorifer, dar în fund, nu în picioare. După o oră jumate mi-a venit trenul spre Suceava.

Cum intru în vagon, mă ia în primire un bărbat care îmi zice că se plictisește și poate povestim, că el e de 48 de ore pe drum, că vine din Italia, că mă vede că-s adevărat, un davvero giovane. Nu scap de el. Mi-ar povesti toată viața, da’ nu poate să ducă un gând până la capăt. Îmi zice de când e plecat, mă învață să fiu șmecher, mă întreabă dacă țin cu Steaua, îi zic că da, mă pune să-i zic echipa. Vede că știu trei-patru jucători și mă mai face o dată „davvero giovane”. Am noroc că se dă jos la Bacău. Mă duc să dorm în alt vagon și mă trezesc la Gura Humorului, adică mai departe de unde voiam să cobor.

E 6 dimineața și am de așteptat mai bine de-o oră un personal spre Vatra Dornei. Prima gară în care am dormit. Capul pe rucsac care stă pe geantă. Frig frig frig și în gară și în trenul care mă duce la Vatra Dornei. -16 grade, îmi zic mai târziu controlorii. Pe la amiază am ajuns la Beclean pe Someș unde m-am și oprit, pentru că voiam să văd dealurile pe care le fotografiază Afrim și pe care a și crescut.

Seara ajung la Apahida. Gara-i încuiată, așa că mă sui în tren fără bilet. E duminică, sunt mulți studenți care se întorc la Cluj. E o atmosferă faină în personalul ăsta, aproape occidentală. O lumină călduță și deloc puternică, răcită de câteva neoane. Apare nașul, îi zic că am vrut să-mi iau bilet, dar gara era goală, zice că știe și dă să plece, dar îi zic că vreau să iau bilet de la el. Se miră și-mi cere 3 lei. Îi întind o hârtie de 100 și zice că n-are să-mi dea rest, dă să plece din nou, dar eu mă caut de mărunt și îi întind tot ce găsesc prin buzunar, vreun leu 60. Duce pumnul ăla de bani într-un buzunar de la geanta lui de controlor, și zice că-s buni și ăia, că mai completează unde nu au avut alții să plătească tot biletul. Mie îmi mai rămâne câteva secunde pe retină imaginea palmei lui făcută căuș ca să țină măruntul.

Noaptea, în drum spre Arad, cobor vreo 15 minute în Săvârșin să schimb trenul. Gara e meschină și urâțică foc. Pe peron găsesc a patra minune a Crăciunului: un brad împodobit cu instalație verde, bomboane, două doze de Cola, două de Ursus, două de Golden Brau, un pet de Neumarkt și un pachet de Dove. Goale toate. Urc în tren spre Arad - Oradea - Cluj și mă opresc în Gherla pe la amiază, în barul gării, ca să mă încălzesc și să încarc electronicele. Mai sunt trei localnici. Unul, cu un pahar de vin plin și o sticlă goală, comentează meciul de șah dintre ceilalți doi. Remiză, dau drumul la altul. De la tejghea am de ales între „vodka” V33, bitterul Senator, Triumph și altele de care nu am mai auzit, ca romul Matelot din care iau 100ml să combin cu Cola.

De-aici pare simplu. Direct până în Sighetu Marmației, ca să am de unde mă întoarce până la Vișeu de Jos, să merg la Mocăniță. Ajung seara pe la 10 în Sighet, doar că nu am ce face până dimineața și dau drumul la o navetă până la Vișeul de jos și înapoi. De vreo trei ori.

Înainte de ultima plecare din Sighet, în gară-mi tot atrăgeau atenția două fete cu căciuli albe și pufoase. Mi se păreau exotice, ucrainene, m-am gândit. M-am suit în același compartiment cu ele. Soarele nu răsărise încă, și cum ele stăteau la geam, față în față, le vedeam doar contururile fețelor profilate pe geam. Vorbeau și română și ucrainiană, schimbau limba și de două-trei ori într-o propoziție. Îmi dau seama că de băieți e vorba. Apare un tip cu care se cunosc și dau drumul la altă discuție toți trei. Îmi place cum una dintre fete îl pune la punct și trage concluzii ca „lasă oamenii să fie fericiți” în română. După ce se dă tipul ăsta jos, una dintre ele mă întreabă dacă sunt fotograf. De vreun sfert de oră de când se luminase, eram tot cu aparatul pe geam, pe culoar. Mă roagă să le fac o poză, neștiind că apucasem să fac asta deja. Vorbesc altfel cu mine decât cu băiatul ăla, mai moale, mai timid. Îmi spun de satul lor, că-i liniște și că seara e ajunul Crăciunului, că ar trebui să vin, că au mascați și tot felul. Zic OK și rămâne că vorbim la telefon. Ele coboară, iar eu merg la mocăniță.

Atâta vreau să zic de trenulețul ăsta: dacă nu ai depășit vârsta psihologică și emoțională de 25 de ani, n-ai de ce să te urci în el. Până am ajuns la Paltin am adormit, iar la întoarcere am mai băgat două ore de somn cu picioarele lângă sobița din vagon. Da, mocănița are sobiță în vagon. După asta, Vișeul de Sus - Vișeul de Jos - și Bistra, să văd cum e cu Ajunul la granița cu Ucraina. Am plecat din București de Anul Nou și am ajuns în Maramureș de Crăciun.
_

Adi Bulboacă își va petrece luna ianuarie pe șine, ca preambul al unui proiect mai elaborat și consecință a pasiunii lui pentru mersul cu trenul. Seria Omul nostru din tren e un jurnal de călătorie scris și fotografiat pentru SUB25. Pentru mai multe fotografii, like Bulboacă, pagina lui de Facebook.