Omul nostru din tren: Revelionul

De pe la 14 ani nu mi-a mai păsat dacă revelionul meu e cel mai nebun dintre revelioanele prietenilor mei. Nu-mi place să fac mare chestie din el, exact așa cum nu-mi pasă de ziua mea de naștere. Mie îmi plac trenurile și m-am gândit că dacă înghesui revelionul într-un compartiment, atunci pot fi șanse să iasă unul izbutit sau măcar agreabil.

Prietenul fotograf Mihai Bumbu s-a gândit la fel și am stabilit acum o lună că ne unim singurătățile în noaptea dintre ani. Eu mă pornisem deja de 3 zile și 1500 de kilometri într-o plimbare cu trenul, dar m-am întors după Bumbu și cum mansarda mi-e lângă gară, iar SUB25-ul se strângea acolo să petreacă, am zis să-i salut. Andreea Verde, dintr-un colț de canapea, s-a trezit că dacă nu se suie în tren cu noi o să regrete toată viața că n-a fost nebună și spontană și că o să aibă șapte ani de ghinion sau ceva. I-am zis să stea locului, dar n-a fost chip.

Bun, am plecat cu InterRegio-ul de Arad de la 23:45. Noi trei, singuri într-un vagon, și poate încă 6-7 oameni în tot trenul, dintre care doi controlori.

Clipa magică al cărei unic efect real este că vreo două săptămâni, când scrii data, greșești ultima cifră, se apropia. Am pregătit șampania și am băgat ochii pe geam. Întindere de câmpie de ieșire din București dar, în zare, ce să vezi - puzderie de artificii din satele îndepărtate, din stânga și din dreapta. Treceam cu trenul printre artificii ca niște proaspăt căsătoriți pe sub garoafe și orez. Oricât aș încerca să par de cinic, recunosc, mi-a plăcut asta cu artificiile. După, șampanie, nicecream.fm și vagonul nostru personal într-un accelerat.

Am stat de vorbă cu trei oameni din tren: un cuplu de adolescenți care pierduse un tren spre Roșiorii de Vede, că a venit 93-ul greu, și un musulman, Ianis, născut în Turcia din mamă moldoveancă, întors în seara aia din Italia, unde cântase o vreme. Avea o chitară cu el, așa că am chemat-o pe Andreea să pună de un jam session și a ieșit un fel de Din dragoste. Andreea era Mircea Radu, ăsta murea de doru’ iubitei și din când în când mai improvizau ceva la chitară și pe gură.

Pe la 3 și ceva, realizez brusc că suntem în Craiova și că tre’ să strângem totul în 23 de secunde și să ne dăm jos. Trenul pleacă. Andreea aleargă pe lângă el ținându-l pe Ianis de mână, promițându-și că or să cânte împreună într-o zi. Mie îmi curge o lacrimă cu gust de șampanie undeva prin suflet.

Intrăm în gară. La parter, gol; doar un om lipsit de casă care doarme pe o bancă într-o poziție foarte atipică. Pare un gimnast stând în fund, cu capul aproape lipit de podea. O luăm pe scări în sus, unde știam că e tot un fel de sală de așteptare și ce să vezi: zombie, tati. Jur. Unii întinși pe jos, alți înaintând ușor doar din cauza felului în care greutatea capului îi trage înainte, căutând cu mâinile un echilibru cât de precar. Realizez că din moment ce suntem în gara din Craiova de revelion, nu e exclus ca anul să înceapă cu sfârșitul lumii prin zombificare. Părăsim incinta, găsim o benzinărie, luăm niște provizii și ne întoarcem în gară, mai stăm puțin și ne suim în tren spre București. Bumbu și cu mine desfacem câte o bere, iar Andreea, sfârșită, adoarme prima. Vorbind cu Bumbu și cu berea-n față simt cum îmi pierd orice logică, mă uit la omul ăsta pe care îl cunosc de 10 ani și îl văd cu lacrimi pe toată fața, ca o icoană făcătoare de minuni a Maicii Domnului. În mai puțin de două secunde realizez că mi se pare numai, că sunt cam atât de obosit, și aici termin revelionul. 
_

Adi Bulboacă își va petrece luna ianuarie pe șine, ca preambul al unui proiect mai elaborat și consecință a pasiunii lui pentru mersul cu trenul. Seria Omul nostru din tren e un jurnal de călătorie scris și fotografiat pentru SUB25. Pentru mai multe fotografii, like Bulboacă, pagina lui de Facebook.