Paris, Negreşti

În toamna lui 2010, Petruț Călinescu a plecat în nordul ţării să fotografieze românii care munceau în străinătate şi tranformările prin care au trecut satele de acolo. Iniţial a crezut că va termina proiectul în două săptămâni, dar totul a durat mai mult de 2 ani.

La fel de tare s-au înşelat în privinţa timpului şi primii săteni care au plecat la muncă în Paris, în anii ’90. S-au dus pentru câteva luni, să îşi repare gardul, să mai schimbe câte ceva, cu gândul că se întorc, dar nu s-au mai întors niciodată. Vin în vizită cam o dată pe an, în luna august, dar în satele rămase pustii nu e niciodată tăcere. Betonul e prezent peste tot şi găseşti şi douăzeci de betoniere într-un sat, active ca pe şantierul olimpic de la Sochi. Bătrânii care rămân acasă funcţionează ca nişte diriginţi de santieri.

Proiectul lui Petruţ s-a ramificat într-un mod organic de la fotografii, la un film, iar acum, Petruţ doreşte să tipărească primul album foto susţinut integral de cititori, printr-o campanie de crowdfunding. În cele 60 de zile de crowdfunding e nevoie de minim 200 de finanţări. Dacă banii nu se vor strânge, albumul nu va mai apărea.

Cum ţi-a venit ideea proiectului Mândrie şi Beton?

Am făcut parte din Grupul 7 zile, în care mai erau Cosmin Bumbuţ, Silviu Gheţie, Bogdan Croitoru, Voicu Bojan. Mergeam în Maramureş, fotografiam şase zile şi în a şaptea zi, la căminul satului, făceam o expoziţie. În perioada aceea, în 2000, Maramureşul arată încă foarte mişto, apăreau nişte schimbări, dar refuzăm să le văd. Vedeam că sclipeşte un balcon de inox, că apare un mercedes în cadru. Erau din ce în ce mai multe elemente care stricau cadru ăla idilic pe care îl căutam. Şi la un moment dat mi-am dat seama că elimin chestia care era de fapt povestea. Tabloul întreg e chestia asta mare, nu neapărat satul idilic pe care îl decupam eu până atunci.

În 2010 s-a ivit ideea unui grant, printr-o bursă World Press Photo şi Robert Bosch şi am zis iniţial că o să arăt contrastrul între vechi şi nou în toată ţara, doar că acest contrast e mult mai vizibil în nord, în Maramureş. Oamenii sunt mult mai muncitori şi au plecat mai de mulţi ani la muncă în străinătate. În Moldova pleacă un singur om şi întreţine familia rămasă acasă, în Oaş pleacă copii de 20 de ani, cu părinţi de 40 de ani şi bunici de 60 de ani, stau toţi într-o garsonieră şi câştigă 10 000 de euro pe lună. Şi 8 000 îi pun deoparte. De exemplu am cunoscut nişte tineri de 30 de ani, care au doi copii, de 5 şi 6 ani, şi le făcuseră deja trei case copiilor. Mai faceţi un al treilea copil? Nu, dar să fie acolo.

Cât apucă să locuiască în casele pe care şi le construiesc la sate?

Nu e o chestie omogenă, depinde de la sat la sat. În Maramureş unii pleacă pentru vreo trei luni, sunt sate întregi de unde se pleacă sezonier. În schimb, în sate din Tara Oaşului, precum Certeze, sunt plecaţi tot anul.

Fiecare sat e ca un om, că o individualitate, ce face unul, fac toţi. Un sat întreg se duce să muncească în Anglia, un alt sat în Spania. E un sat lângă Certeze, Racşa, unde sunt plecaţi toţi în Anglia, şi toate maşinile din Racşa sunt cu volanul pe partea dreaptă. Sunt comunităţi legate. Unde se pleacă trei luni, se pleacă să îşi cârpească cumva casă, să îşi pună acoperiş, pentru că probabil satul acela nu a intrat într-o competiţie.

Cum e arhitecura caselor de pe acolo?

E o explozie de stiluri, e o modă care se schimbă tot timpul, te urci într-o maşină, iei constructorul cu tine şi îi spui vreau acoperişul ăla, să aibă coloanele astea, să aibă scările în spirală ale ăleia, se face o colecţie de 7,8 must have-uri. De exemplu cei din satul Certeze, care au plecat în primul val în anii ’90, nu şi-au făcut case mari de la început. Au adăugat la casele bătrâneşti o cameră, două, apoi încă una; sunt nişte case bătrâneşti care au evoluat la o chestie de sticlă. Cei care au plecat prin 2005, 2006 îşi fac case de la zero, casele vechi le păstrează până termină construcţia celor noi.

Cât timp ai petrecut cu ei?

Am mers în mai multe tranşe, câte două săptămâni, cam de 2,3 ori pe ani. Am fost de vreo 6 ori în satele din nordul ţării şi de două ori la Paris, unde am stat o lună, respectiv două saptămâni. În Paris mi-a fost foarte greu să lucrez, nu au fost deloc bucuroşi să arate condiţiile în care trăiau. Nu prea poţi să stai toată ziua cu ei, femeile fac menajul în case private şi nu poţi intra. Marea majoritate a bărbaţilor lucrează în construcţii, în şantiere foarte mici, renovează apartamente, stau şi vopesc un perete alb. În schimb sunt foarte mişto duminicile, când se vizitează. Se strâng toţi, câte 10, 12 persoane, în apartamente mici, gătesc sarmale.

În ce condiţii locuiesc în Paris sătenii cu care ai interacţionat?

Majoritatea locuiesc acum în case. Puţini mai stau în case abandonate sau în barăci în pădure, dar e un fenomen definitoriu pentru ce a fost în ‘95 sau 2000. Absolut toţi au recunoscut că au dormit în pădure. Nu puteai să mergi în străinătate legal, aşa că mai mult, sau mai puţin, toţi au aceeaşi poveste. Au luat-o prin Austria, progresiv în Franţa, au stat la marginea Parisului, şi-au improvizat barăci, am înţeles că au locuit şi în cartierul de afaceri La Défense, care era în construcţie, cu tot felul de zgârie nori şi imaginează-ţi în cartierul ăla de sticlă gaşca de romani venită cu corturile. Le era foarte greu, nu îi angaja nimeni, au ieşit totuşi în ani de zile din treaba asta şi sunt ok acuma.

Se integrează în ţările în care muncesc?

Generaţia mare e pusă pe economisit. Pun cât mai multă deoparte pentru copii, să le facă case în ţară. Toţi copiii sunt daţi la şcoală în Franţa, vorbesc franceza, dar comunitatea e foarte puternică, şcoala e doar o mică influenţă. Oricum se însoară numai între ei şi primesc cadou de nuntă o casă la roşu. Te însori la 20 de ani, deja ai primit o casă, scopul vieţii e să o finalizezi şi să le faci şi tu copiilor tăi case. La început am plecat cu prejudecăţi, dar când îi cunoşti, totul e foarte bine argumentat, e extrem de puternică presiunea comunităţii.

Şi în Maramureş, cum arăta o zi a ta?

Mă trezeam cât puteam de repede, mă urcam în maşină şi tot nu apucam să văd toate satele. Am mai întrebat prin zonă, dar e fascinant cum lumea nu ştie absolut nimic despre ce se întâmplă în satul următor. Am putut studia de la un an la altul, cum creşte numărul construcţiilor.Oamenii m-au primit foarte bine, nu ştiu unde mai poţi să faci asta, doar baţi la uşă şi te primeşte toată lumea instantaneu acasă.

Prima dată am fost toamna şi era destul de deprimant, toţi erau plecaţi la muncă. E ca o loterie. Vezi case super finisate care arată impecabil, dar înăutru pot să fie încă neterminate şi nişte bătrâne să doarmă printre BCA-urile alea. Te uiţi înăuntru şi încerci să îţi dai seama cine locuieşte acolo, eram ca un detectiv. Dacă te duci şi baţi la uşă, ţi se spune, da sigur, intră. Sunt foarte bucuroşi să îţi arate ce au realizat ei sau copiii lor. Vezi case foarte spectaculoase, unde stau bătrâni ca într-o puşcărie de BCA înăuntru. Lumea te invită la o cafea, la o palincă, şi chiar dacă nu eşti interesat de fotografii, trebuie să stai. Într-o zi, făceam cam 3, 4 vizite.

Cum sunt oamenii ăştia? Ce îi motivează? Ce ai mai învăţat despre ei?

Totul merge pe un cult al hărniciei. Sunt oameni super harnici, foarte muncitori, casele devin un simbol al hărniciei. E un barometru al hărniciei lor, iar toată hărnicia e legată de piaţă maritală. Însurându-se doar între ei, toată lumea vrea să îşi însoare fata cu omul care munceşte, dar cum munca e o chestie invizibilă, trebuie să se materializeze printr-o casă.

Care sunt momentele de bază ale comunităţii?

Nunta. Vara. Ei vin pe la începutul lunii august, pentru că dacă lucrează în menaj şi construcţii e perioada clasică de vacanţă în afară, dar până pe 15 august e post. Până atunci, lumea se pregăteşte de nunţi, iar pe 15 august începe totul. Într-un sat au fost într-un an 50 sau 60 de nunţi în 2 săptămâni. Chiar şi 3 nunţi pe zi.

Cum se organizează nunţile?

În Tara Oaşului, fac în general două nunţi; o nuntă oşenească, îmbrăcaţi în costumele tradiţionale, care costă de la 5000 de euro în sus, conform spuselor lor. Nunta se cheamă cinstea miresei, se strâng în curtea miresei toţi, cam cu o săptămână înainte şi se îmbracă oşeneşte. La o săptămână după, urmează nunta domnească , care se organizează în general la căminul cultural. În anumite sate nunţile au loc în aceeaşi zi, de exemplu la Certeze încep de dimineaţă nunta oşenească, iar seara e cea domnească. Tot timpul vezi alaiuri. Cu cât merg mai mult în afară şi au câştigat mai mult, cu atât simt nevoia să îşi păstreze tradiţiile. E o rezistenţă în fata schimbării.

Nunta e că seara Oscarurulor. Trebuie să îţi arăţi costumaţia şi prin costumaţie succesul.

Se mai întorc şi de Paşte, dar în august se întoarce majoritatea. Am înţeles că încep să îşi petreacă concediile şi în străinătate. Îi costă super mult nunţile, o familie cheltuie şi 5000 de euro în sezon. Fiind atât de legate comunităţile, trebuie să mergi la multe nunţi. Cei care au copii de măritat se duc la toate nunţile, ca toţi să vină la nunta copiilor lor. E asemeni unei investiţii.

Ce muzică se ascultă la nunţi?

Ceteraşi care au un nivel foarte piţigăiat, foarte mulţi din Maramureş, iar la nunţile faimoase, maneliştii, Adrian Copilu Minune. La nunta fiicei celui mai bogat din sat a venit Adrian cu două camioane cu muzicieni, într-un cămin cultural. Mirosea a toate parfumurile scumpe, că la duty free, era halucinant, băgate în blender, mâncare, sarmale, friptură, Adrian Copilu Minune.

Cine găteşte pentru nunţi?

Nu mai găteşte nici dracu, angajează firme de catering, din Negreşti, sau de la Satu Mare. Femeile gătesc tot anul, e singură perioadă când se simt doamne; la Paris fac non-stop menaj, când vin acasă, stau şi ele.

A prosperat deci industria cateringului.

Da, şi cei cu constructiiile. Şi afaceri cu coaforul. Merg la Negreşti la coafor, se fac programări de la Paris, cu luni înainte.

Si ce salarii au in Franţa?

Câştigă multicel. Cam 100 de euro pe zi, 100 de euro pe 12 ore de muncă şi când dai palma cu toţi, vezi că au palma cât jumate din masa asta, ca paletele de tenis. Sunt contra ceas, nu e pauză de cafea, ce mişto e Turnul Eiffel, e o piaţă acolo. Dacă francezii ar putea plăti mai puţin, i-ar plăti. De suta de euro, fac ce nu fac alţii.

Românii nu au aşteptat să strângă bani şi de teren. În Serbia există în fiecare orăşel cartiere mai extravangate, mai la margine. La noi au vrut să ardă o etapă şi au vrut să nu mai cumpere teren şi au făcut casele direct în batătura părintească.

Unde zic acasă?

E o capcană. Sunt prinşi undeva la mijloc. În Paris beau toţi vin românesc, vin Babanu, un vin ieftin, pălincă, mănâncă sarmale. Se întorc aici, toţi beau vin franţuzesc. Nu mă întreba de ce. În Paris le e dor de casă, când se întorc, sunt parizienii care se întorc acasă. Nu au luat obieciuri culinare, îşi gătesc exclusiv de ale lor, sarmale, ciorbe.

Cum ai ales numele proiectului?

Am avut mai multe variante de titlu. Iniţial Paris, Negreşti, după numele filmului Paris, Texas, dar parcă nu mergea, aşa că am pus pe hârtie mai multe cuvinte cheie, au rămas mândrie şi beton. Toţi zic că fac asta din fală.

***
Proiectul Mândrie și Beton a apărut și-n Bloomberg Business Week (USA), New Statesman (UK), Alternatives Internationales (FR) iar un material de 26 de pagini urmează să fie story-ul principal în revista foto franceză 6 Mois.
Susține publicarea albumului Mândrie și Beton.