Portrete de adolescenţi după-amiaza în Bucureşti

Pe fotograf îl cheamă Olivier Moeckli și în trei săptămâni în București a fotografiat în jur de 120 de adolescenți pentru proiectul lui World Wide Kids. Interviu: 

Cum ai început proiectul? Te-a inspirat ceva în particular?

A început ca ceva mic, când eram la un workshop de fotografie în New Mexico. Workshopul se concentra pe portrete, nu era ceva la care excelam și mă interesa. Dimineața aveam cursuri cu grupul și după-amiaza trebuia să ne dezvoltăm propriul proiect. Așa că am început să mă plimb și m-am întâlnit întâmplător cu niște adolescenți care se dădeau cu skate-ul. Am vorbit un pic cu ei și mi-am dat seama pe loc că asta vreau să fac, portrete de adolescenți, pentru că arată cool. Și pe lângă asta, mi-am dat seama că generația aia avea ceva ce generațiile dinainte nu aveau - smartphone-uri. Era 2009, Instagram nu era încă interesant, dar Facebook era deja mare și tare. Din toată explozia aia de rețele de socializare și smartphone-uri, ai lumea la dispoziție, pe telefon. Și m-am gândit că e interesant să fotografiez prima generație care are particularitatea asta.

Crezi că smartphone-urile și toate gadgeturile astea au o influență rea sau una bună asupra oamenilor tineri?

Cred că e un pic din amândouă. Uite, ce cred eu că e foarte mișto în a fi adolescent, sau cel puțin ce a fost foarte mișto pentru mine și câteva generații după, e că e o perioadă foarte magică, nu te îngrijorează prea multe chestii, adică ai școală în fiecare zi, și atât, iar asta îți dă o anumită libertate, nu trebuie să te întreții, să plătești facturi, să ai o slujbă. Cât stai cu prietenii tăi și cu colegii, trăiești destul de intens momentul respectiv, prezentul. Adică când ai 16 ani nu prea te gândești „ce tare era la 6 ani și acum e nasol”. Nu simți nostalgia aia atât de pregnantă, iar viitorul nici măcar nu există. Nu-ți pasă ce o să se întâmple mâine. În sensul ăsta am senzația că smartphone-urile au răpit un pic din capacitatea asta, sau din șansa adolescenților de a fi foarte prezenți. Observ atât de mult grupuri prin parcuri care stau împreună dar nu sunt de fapt împreună, pentru că stau pe telefoane. Fiecare e de fapt cu altcineva, care nu e de față. Nu mă deranjează, dar mă întristează, pentru că pentru mine asta era minunat, să stau cu prietenii mei.

Absorbția asta în telefoane e la fel de puternică peste tot?

E peste tot. E puternică în special în Asia, ei trăiesc prin mașinăriile lor. În același timp, dacă ești interesat de arte, sau de orice, de fapt, te ajută foarte mult. Adică cred că la nivel global e o șansă mare, să intri în contact cu lucrurile care te pasionează. Când eram eu mic, da, auzeai de un regizor din Cehoslovacia, știai vag că a făcut niște filme. Dar azi dacă ești curios, poți să afli o grămadă de lucruri despre oricine și e bine dacă folosești telefoanele și gadgeturile în general în sensul ăsta. Eu de exemplu nu am smartphone. Pentru mine strada e cumva sacră. Ies în stradă pentru că vreau să văd lumea și pentru că vreau să mă întâlnesc cu oameni. Acasă stau ore întregi online, pe partea de cercetare, doar că nu ies în stradă făcând asta. Când eram eu adolescent stăteam toată dup-amiaza în pădure cu 4-5 cei mai buni prieteni, cu absolut nimic care să ne distragă, niciun mesaj pe Facebook, niciun apel, doar stăteam și discutam sau făceam tâmpenii.

Cum crezi că a fost alterată generația noastră de boom-ul ăsta de rețele de socializare?

Din punctul de vedere al alterării, simt destul de puternic (nu neapărat în cazul României, repet, în special în Asia) că viața lor socială e aproape 100% prin prisma gadgeturilor, iar când trebuie să interacționeze cu cineva față în față sunt foarte ciudați. Am observat asta când vorbeau cu mine, păreau că se panichează într-un fel. Și asta mi se pare o alterare. Adică pierzi deprinderea asta de a fi în momentul prezent. Ca să mă întorc un pic la proiectul meu, aici în București am lucrat cu doi asistenți (Dragoș Hanciu și Mihai Neon) care și-au contactat prietenii mai mici și după ce i-am pozat pe ei, am contactat prietenii lor, care dădeau like-uri fotografiilor mele de pe facebook. Și mulți dintre ei se purtau de parcă s-au panicat că i-am contactat.

De ce ai ales ca în București să găsești adolescenți prin Facebook?

Pentru că nu am găsit un loc anume - în multe orașe ai câteva locuri unde sunt foarte mulți adolescenți la un loc. Aici sunt foarte împrăștiați. De exemplu în New York, în fiecare parc, într-o parte, se strâng în jur de 2.000 de adolescenți. Și e ușor pentru mine să mă duc acolo și să îi întreb direct. Altfel ar trebui să stau într-un punct de pe stradă care arată bine și să aștept să treacă adolescenți pe lângă mine. Dar poate să nu treacă nimeni pentru ore întregi și să pierd timp. Modul ăsta de a-i contacta prin facebook s-a dovedit genial, pentru că au fost foarte receptivi și încântați.

A fost vreun adolescent, în toate țările în care ai fost, care să-ți aducă aminte de tine?

Nu mi-am pus niciodată întrebarea asta, dar chestia care m-a făcut să încep proiectul, ca să-ți răspund la întrebare, a fost că am amintiri grozave din anii adolescenței. Aveam părinți minunați, prieteni la fel, și făceam o grămadă de lucruri. Vin dintr-un oraș foarte mic, care n-are legătură cu Tokyo, New York sau Paris, mai degrabă un sat, dar aveam cinema-uri așa că aveam acces la cultură și citeam mult și mă duceam la filme. Anii ăia au fost grozavi dar în același timp când ești adolescent te gândești mult la ce o să devii mai târziu, ai multe vise despre care nu știi dacă se vor realiza, ai și multe îndoieli. Când am început să fotografiez adolescenții ăștia toate astea mi-au revenit în minte și am putut să mă simt din nou adolescentul care am fost.

Pare că oarecum cauți anii ăia de adolscență, prin proiectul tău.

Da, deși să știi că nu încerc asta. Sunt conștient că sunt adult. Mă interesează tinerii. Știi, e regizorul ăsta, Larry Clark, care trăiește cumva printre tineri. Stă cu zilele la skatepark și merge la petreceri cu ei - eu nu fac asta, adică e drăguț să-i întâlnesc, dar stau cu ei 30 - 45 minute. Nu e că încerc să-mi retrăiesc anii adolescenței, dar mai mult ca sigur ceea ce încerc să găsesc în ceilalți sunt emoții care-mi sunt apropiate. Dacă mă duc să fotografiez un pescar ar putea fi un super eseu fotografic, dar eu nu sunt pescar și nu am pescuit niciodată așa că ar fi foarte departe de mine. Fotografiez adolescenți pentru că pot să mă raportez la ei, asta îmi place și mă menține fresh - nu e că purtăm discuții lungi dar energia și puținul de informație pe care-l primesc de la ei mă menține conectat și nu total pe dinafară față de ce se-ntâmplă acum.

Crezi că e greu să te obișnuiești cu faptul că după ce nu mai ești adolescent, trebuie să accepți pur și simplu vârsta pe care o ai?

Mi-am trăit adolescența într-un oraș mic. Făceam sport în fiecare zi, aveam antrenamente sau meciuri, doar duminica eram liber; după care au venit filmele, eram mare fan și mergeam tot timpul. Practic, în orașul meu mic, visam la aceste două chestii: să fac ceva creativ și să am o viață interesantă. Mi s-au îndeplinit, deci simt că am devenit bărbatul care voiam să devin. Evident, ca adolescent visezi s-ajungi Alfred Hitchcock, ceea ce nu s-a întâmplat, altfel m-ai fi știut după nume, dar am lucrat la filme și pe comunicare cu Crucea Roșie, ca purtător de cuvânt. Am făcut mereu chestii creative care m-au purtat prin toată lumea. Mă simt mai bine astăzi decât ca adolescent, în adolescență ești un pic stângaci și simți că nu aparții, mai ești și timid și roșești când cineva vorbește cu tine. Ca adult nu mai ai probleme astea și asta e cool. Când am început proiectul acum 6 ani eram bineînțeles mai tânăr, acum simt că e un pic mai greu să mă conectez la tineri. Cum ziceam, nu încerc să ne împrietenim și să mergem la partyuri împreună dar conexiunea în timpul shootingului era mai ușoară când am început - azi e mai degrabă din zona „tipul ăsta ar putea să-mi fie tată sau profesor” așa că simt că sunt un pic mai distanți și mai timizi, dar ăsta ar fi cam singurul lucru pe care aș zice că-l regret. Dac-aș fi cu 10 ani mai tânăr, proiectul s-ar desfășura mai ușor, dar în același timp vârsta mea nu a fost cu adevărat o barieră.

Ai avut vreun fel de obstacol de-a lungul proiectului?

95% dintre adolescenții pe care-i contactez sunt super interesați. Ceilalți 5% care nu vor sunt de 3 feluri: tipii duri cărora li se pare că să stai la poză e o chestie gay sau pentru fete, fetele care sunt susipicioase că ce-o să fac cu pozele cu ele și cei care sunt pur și simplu timizi și nu le place să fie fotografiați. Oamenii ăștia îmi zic toți într-o manieră ok că nu știu dacă pot avea încredere în mine. Câteodată, dacă ies seara doar să mă plimb și nu am aparatul la mine pot să mă-ntâlnesc cu niște adolescenți și ei zic da cool ne vedem mâine în parc, dar de obicei nu vin. În București a fost super că asta nu mi s-a întâmplat, chiar toată lumea a venit. Evident că e de înțeles, sunt adolescenți și să meargă să le facă o poză un fotograf elvețian nu e o prioritate pentru ei, dacă îi sună cineva între timp să-i cheme la un film sau la un Playstation - cam ăsta e cel mai mare obstacol, care a făcut că de multe ori am pus întâlniri la care n-au venit și am pierdut mult timp din cauza asta. Că dacă am o întâlnire la 7 și cineva nu vine nu pot să întreb pe cineva de pe stradă dacă nu vrea să-i fac o poză, că dacă persoana totuși apare apoi va trebui să aștepte și nu e ok. Așa că uneori pierd o zi întreagă pentru că totul se decalează și nimeni nu apare. Dar cam asta e singura chestie, și e mai ok decât mi-aș fi imaginat, am crezut că oamenii vor fi mult mai puțin cooperanți. De fapt, le place foarte tare ideea. Celor mai mulți când îi întreb le arăț și fotografii pe care le-am făcut deja, le am cu mine printate, și se uită la poze și la plac și văd că se gândesc „ah asta ar fi o super poză de profil” - în sensul ăsta Facebook m-a ajutat foarte mult pentru că pozele sunt folosite imediate pe conturile de social media. Fotografiez adolescenți între 13 și 20 de ani, dar până în 16 ani trebuie să fiu mai atent pentru că sunt foarte tineri. Câteodată nici nu-ți dai seama c-au 14, pentru că par de 18. Cei mai tineri, mulți dintre ei sunt copii sau nepoți ai unor oameni pe care îi știu, unii părinți ezită la început dar de obicei după ce le arăt fotografiile sunt ok cu ele. Nucleul proiectului rămân cei între 16 și 20.

Câștigi bani prin World Wide Kids?

Nu, e chiar un proiect care m-a costat mult și de pe urma căruia n-am câștigat nimic până acum. Să faci un album foto e scump și oricum nu se vând multe exemplare așa c-ar fi departe de a-mi recupera din bani. Dar nu ăsta a fost scopul, dupe ce am lucrat în film am vrut să fac proiectul asta ca să-mi deschid uși și să câștig experiență. Dacă apare în reviste, îmi va fi mai ușor să strâng bani pentru un următor proiect, prin crowdfunding sau propunându-l unei reviste.

Ce filme îți plăceau când erai adolescent?

Primele filme care mi-au atras atenția și care m-au făcut să devin atât de interesat de cinema au fost filmele fix de dinaintea Nouvelle Vague. Deci nu erau filme contemporare cu mine, ci cu vreo zece ani înainte. Apoi am căutat și mai departe în timp și au început să-mi placă filmele clasice japoneze și italiene. Până în ziua de azi perioada mea preferată e din anii ’30, ’40 și ’50. Îmi plac și mulți regizori care fac filme în zilele noastre și am fost la curent cu tot ce făceau regizorii care mă interesau până acum vreo 15 ani, când am plecat cu Crucea Roșie în Afganistan și n-am mai avut cum. Unii dintre regizorii pe care îi urmăresc sunt Jim Jarmusch, Pedro Almodovar, Frații Coen, Tarantino.

Ce lucrezi mai exact în film?

Am regizat câteva scurtmetraje și documentare dar am simțit că nu sunt îndeajuns de bun. Cred că sunt mult mai bun ca fotograf decât ca regizor. De mic am avut o pasiune foarte mare pentru filme dar cred că nu întodeauna ce alegi că vrei să faci te alege înapoi.

Deci n-ai vrea să te întorci la regizat?

Încă mai filmez, dar ce nu mi-a plăcut la filme e că ai nevoie de prea mulți bani, ceea ce face că ani de zile nu faci nimic și te frustrezi și pierzi lucruri, dacă nu ai mai pus mâna pe o cameră de 4 ani e ca și cum ai fi din nou începător. Pentru mine filmul a însemnat mult timp pierdut pe partea de producție. Cu fotografia, dacă nu am un proiect, îmi iau pur și simplu aparatul și pot să lucrez oriunde, oricând, ceea ce-mi place enorm. Filmele sunt o industrie în care, chiar și atunci când faci un documentar, nu ai același contact direct cu oamenii. Când sunt cu oameni pe care-i fotografiez, pentru că tehnica nu e așa complicată apuc să vorbesc mult mai mult cu ei și-i simt mai aproape; la un film ai atâtea de luat în considerare încât vorbești mai mult cu echipa de filmare decât cu oamenii, care aproape c-ajung să facă parte din recuzită. Trebuie să te concentrezi prea mult, și din cauza asta pierzi contactul cu oamenii și asta pe mine unul mă frustrează foarte tare.

E ceva anume ce ai observat fotografiind adolescenți? O anumită stare, sau emoție, pe care la alte grupe de vârstă să n-o simți?

Oh, da. În paralel cu proiectul ăsta am făcut unul în Bangkok, unde am petrecut un an într-un cartier chinezesc documentând viața și oamenii de acolo așa c-am fotografiat de la bebeluși la oameni de 100 de ani. Și da, e un clișeu, dar adolescenții sunt spontani și cei mai ok - copiii sunt mai dificili pentru că sunt prea spontani, fixez niște lumini și ei nu stau locului. Adolescenții au această prospețime - dar cumva simt că atunci când am început, erau mai puțin preocupați de felul cum arată. Azi e o nebunie întreagă, cred că și din cauza selfieurilor și pentru că pe social media toată lumea te judecă după cum arăți. Oamenii aruncă cu likeuri și comentarii „ce de căcat ești, arăți nașpa”, ceea ce-i face pe toți mult mai conștienți de felul cum arată, la început nu le păsa așa de mult. Toată lumea vrea să arate mișto, mai ales fetele. Cu selfieurile și-au studiat cele mai bune unghiuri și dacă le zici să pozeze din alt unghi o iau razna „nu nu, nu poți să mă fotografiezi din partea asta”. Sunt așa de conștienți de sine că asta le mai blochează din spontaneitate. Rămân însă o grămadă de lucruri pe care poți să le prinzi într-o fotografie, că e ceva amuzant, o anumită frustrare sau sentimente negative: e mai bine să arăți interesant decât drăguț. Unele fete refuză să coopereze și mi-e destul de greu să le conving. Ești vie, ești plină de energie, ai așa o strălucire în ochi, ești mult mai mult decât o față drăguță. E păcat.

Ce mi-am mai dat seama e că atunci când eram adolescent evident că exista tipul cool la care tipele se uitau mai mult decât la mine, dar asta rămânea mai mult la nivelul de impresie personală, era ceva vag. Acum cu social media e ceva concret și palpabil, poți să numeri cine are mai multe likeuri decât tine. Mai sunt și cuplurile în care unul dintre ei e super drăguț și celălalt mai puțin și al doilea e cumva în umbra primului, iar eu când îi fotografiez nu mă uit la cel mai drăguț și mi-e greu să-l conving pe al doilea să pozeze. Dar după ce postez pe Facebook și văd că fata asta are 400 de likeuri și alta 20, sufăr pentru ea, pentru că-mi dau seama că și ea vede asta și că numără și trebuie să fie ceva oribil. Cred că e o experiență dură. Înainte, când nu puteai să faci asta, erai în parc și te-ntâlneai cu niște fete și da, ele se gândeau, tipul ăsta nu e așa drăguț, dar după aia descopereau că ești amuzant, sau deștept sau cool sau cel mai bun la skate. Cum să mai faci asta pe Facebook? Dacă oamenilor nu le plac pozele tale nu o să mai apuce să vadă altceva la tine. Pe de altă parte, acum cu toate gadgeturile pe care le au copiii se profesionalizează mult mai repede. Dacă noi am fi avut un aparat foto la vârsta lor probabil am fi fotografiat umbre, flori, copaci, clădiri frumoase și alte tâmpenii, acum găsești pe Flickr chestii foarte tari, copiii ăștia au viziune și și-o iau în serios, comparativ cu noi care făceam numai mizerii.

Cum ți s-a părut experiența cu adolescenții din România?

Înainte să vin aici am fost în 16 țări din Asia, Africa și America și e abia a doua țară din Europa în care merg, după ce am fost în Spania la Madrid anul trecut. Sunt european așa că simt proximitatea - în New York ai de exemplu cartierul rusesc, de care m-am simțit mai aproape, așa cum m-am simțit și la Madrid. Mă simt mai apropiat de ei, simt că am mai multe în comun cu adolescenții din România decât cu cei din Japonia, care cultural vorbind sunt foarte departe. În Europa mi-e mai ușor să ajung la o conexiune, poate c-am fost și eu mai prezent și am avut o energie mai bună, care i-a făcut pe oameni să lucreze mai bine cu mine, dar cert e că mi-a fost foarte ușor să comunic. Altă chestie care mi s-a întâmplat aici este că oamenii mi-au urmărit în continuare proiectul, în general oamenii se uită la poza lor și apoi uită de restul. Aici mulți mi-au și scris că vor să facă parte din proiectul meu. Și nu mi s-a mai întâmplat nici ca adolescenții pe care-i fotografiez să-mi ia un interviu! Cred că doar în Mongolia au mai fost adolescenți atât de interesați de proiect.

Te-ai gândit în ce țări o să te mai duci?

Da, la sfârșitul anului o să merg la Tokyo, pentru că mi se pare că acolo se experimentează mult cu manga, cu muzică și cu haine, și au o influență imensă asupra lumii, fără să-și dea seama, deci ar fi fascinant ca impact vizual. Ideea e că aș putea să merg tot mai departe prin lume dar subiectul proiectului meu e de fapt prima generație care a crescut cu rețelele de socializare, adică adolescenții născuți între anii ’90 și 2000. Mi se pare că cei născuți direct cu toate rețelele astea sunt foarte diferiți, sunt o altă generație.

De ce ai ales fix lumina asta pentru fotografiile din proiect?

M-am documentat mult pe proiecte cu adolescenți și am simțit că nu vreau să o iau într-o direcție comercială. Voiam să surprind îndoiala din adolescenți - ce fel de adult o să fiu? Adică iei o pastilă la un party ești super nebun totul e haos, după care a doua zi după școală ești cu prietenii, fumați țigări și hiperactivitatea aia nu mai e acolo, totul e pe super liniște – mi-aduc aminte de momentele astea cu multă tandrețe, atunci când începi să vorbești lucruri grele cu un prieten, despre filme sau despre viață. Poate să fie când te-ntorci de la un party pe la 6-7, nu ca acum când sunt afteruri de zile-n șir, și-ncepe să fie zi și ești cu cei mai buni prieteni în aceeași cameră și-ncepeți să vorbiți, sau e după-amiază și o ardeți prin parc - într-un club nu ai putea să-ți împărtășești îndoielile cu prietenii tăi. Cumva cred că după-amiaza e momentul în care poți să prinzi care e esența unui adolescent. Partyurile sunt pe timp scurt, de weekend, te machiezi, îți pui rochia aia specială și bagi alcool. După-amiaza în schimb ești numai tu cu tine, cu speranțele și dubiile tale, ceea cred că poți surprinde într-o fotografie. Mulți îmi zic „Păi du-te în club la 3 dimineața și o să găsești toți adolescenții pe care-i vrei”, dar să-i fotografiez pe alcool sau droguri, asta ar fi un proiect total diferit.

Te-ai gândit să te întorci și să fotografiezi din nou adolescenții cu care te-ai întâlnit în toți anii ăștia?

Da, ar fi minunat. Am făcut asta în Mongolia pentru că am fost de două ori acolo; nu trecuseră mulți ani de la prima călătorie, dar oricum a fost foarte interesant. Nu cred că în viitor o să mai fac proiecte atât de concentrate pe adolescenți, dar mi-ar plăcea mult ca în cinci și după poate din nou în zece ani, să refotografiez adolescenții pe care i-am cunoscut. Dar e destul de complicat pentru că cu mulți dintre ei am pierdut legătura.

***
Olivier Moeckli este un fotograf elvețian, specializat în portrete și serii documentare. Și-a început cariera ca asistent de regie și regizor, înainte să lucreze în domeniul Relațiilor Publice pentru Crucea Roșie în Afganistan, Angola, Columbia, Irak și alte țări aflate în război. Și-a început proiectul World Wide Kids în 2009 și de atunci a fotografiat tineri din 16 țări.