Roxi Pop, dus-întors

O femeie tânără într-o încăpere semi-întunecată. Pe chip, pe piept și pe brațe are pete de lumină lăsate de jaluzelele trase. Poartă un body din dantelă neagră și își ține mâinile pe pântecul gravid. Zâmbește și privește direct în aparat.

Un copil mic, un băiețel, într-o piscină gonflabilă. Pe frunte și pe umeri e atins de soarele care pătrunde în curte. Chiar în spatele lui, sprijiniți de piscină, o femeie și un bărbat se întind unul către celălalt pentru un sărut. Copilul privește direct în aparat.

Roxi Pop a făcut prima din cele două fotografii în Germania, cu o zi înainte ca sora ei să-l nască pe Noah. A fost prima ei oprire în drumul spre acasă, după trei ani de trăit în Statele Unite. A doua fotografie a făcut-o în Mediaș, unde familia lui Roxi s-a reunit pentru petrecerea de 1 an a lui Noah.

***

După ce a absolvit Facultatea de Jurnalism la Cluj, în 2011, Roxi s-a hotărât să facă un masterat în fotojurnalism, o specializare care însă nu exista în mediul academic din România. „Îmi plăcea fotografia, dar nu știam absolut nimic despre cum faci un fotoreportaj, cum documentezi o poveste, cum relaționezi cu oamenii. Când eram mică, cel mai mult îmi plăcea să-mi citească bunica povești nemuritoare, așa că la un moment dat mi-am dat seama că pot combina fotografiile cu poveștile, ceea ce pentru mine a devenit cea mai potrivită formă de expresie.” În aceeași perioadă l-a cunoscut pe Călin Ilea, un fotograf recent întors din State, absolvent de fotojurnalism, care i-a dat câteva îndrumări. În 2012, Roxi a aplicat pentru o bursă Fulbright, pe care a obținut-o și a plecat în Columbia, un oraș universitar din Missouri, Statele Unite, la School of Journalism.

Primul an a fost greu. Roxi s-a adaptat lent la orașul de provincie, la câmpurile de porumb și la singurul bar frecventabil. Cu timpul, s-a împrietenit cu colegii ei, s-au mutat împreună, au făcut house-parties. Și-a petrecut aproape tot timpul în State, inclusiv verile, făcând stagii de practică la un ziar din statul New York, Chautauquan Daily. Pentru că filosofia din spatele bursei e să te oblige să te întorci în țara natală în cele din urmă și să îmbunătățești domeniul în care activezi, orice beneficiar Fulbright are drept de rezidență în Statele Unite cel mult trei ani, iar costurile de trai și școlarizare sunt acoperite un singur an. În al doilea an, Roxi a decis să rămână și, ca să-și poată încheia studiile, a început să lucreze la universitate, ca asistent universitar și web designer.

În ianuarie 2015, după ce a terminat masteratul, s-a mutat în Norfolk, Virginia, pe coasta de vest. Acolo a lucrat pentru Matt Eich, un fotograf pe care îl admira foarte mult și care i-a oferit un job de asistent, după ce Roxi îl contactase pe Facebook, cerându-i câteva sfaturi legate de un posibil ultim internship. Erau ultimele șase luni pe care le petrecea în Statele Unite. Era din nou singură, nu avea prieteni în Norfolk, așa că doar lucra foarte mult. Seria de fotografii făcută în acest timp este pe site-ul lui Roxi într-o categorie care se numește The family of others, în a cărui descriere spune că „my passion for photography kept me away from my own family”. Au fost primele fotografii pe film pe care le-a făcut: cunoscuți și necunoscuți deopotrivă, deși delimitarea nu e mereu clară; îi fotografia pe copiii lui Matt sau pe oamenii de pe stradă, pe care îi simțea ca fiindu-i cei mai apropiați, pentru că o ajutau să relaționeze cu mediul înconjurător. În aceeași perioadă a contribuit la un material pentru Al Jazeera despre o familie extinsă de romi americani din Wichita și despre comunitatea de acolo – motivul familiei apare deja în lucrările lui Roxi în egală măsură prin prezență și prin absență. Una dintre fotografiile din „The family of others” este un autoportret cu ochii plânși.

Singura prietenă pe care și-a făcut-o în Norfolk a fost Ronita. Ronita era afro-americană, gay și își creștea singură copilul, pe Amaya, al cărui nume îl avea tatuat pe gât. S-au cunoscut într-o zi când Matt o trimisese pe Roxi să exploreze singură cu camera în mână cartierul în care avea el studioul, un cartier defavorizat dintr-un oraș puternic segregat. Ronita a abordat-o pe stradă, din senin, cu un sfat și cu o rugăminte: e prea periculos să umble singură și ar vrea o țigară. „Ne-am împrietenit repede, pentru că ne lega o stare de izolare acută – când ne-am cunoscut, Ronita nu avea o locuință stabilă, locuia cu Amaya într-un adăpost, iar eu m-am identificat cu ea, pentru că deși aveam unde să stau, mă simțeam la fel de singură.” Și-au propus să facă un proiect colaborativ din fotografiile lui Roxi și din textele Ronitei, care scria și compunea. Au început colaborarea, dar nu au reușit să o ducă la capăt, pentru că viza de ședere a lui Roxi expira și trebuia să se întoarcă în România. (Păstrează legătura cu Ronita, care între timp s-a apropiat de comunitatea locală LGBT, a obținut o locuință socială, a terminat un curs pentru sudori și lucrează în construcții de vapoare.)

Deși îi lipsea familia din Mediaș, desprinderea de viața din Statele Unite a fost grea, iar ideea de reîntoarcere o înspăimânta. „Eram speriată pentru că nu știam la ce să mă aștept la întoarcerea acasă. A fost greu să accept că trebuie să plec dintr-un loc din care nu îmi doream să plec. Îmi doream să fiu acasă cu familia, dar reușisem totuși să-mi construiesc o viață acolo.” A anticipat șocul cumpărându-și cinci cutii de filme; se gândea că singura pârghie de readaptare ar fi fotografia. Știa că o să perceapă totul diferit și căuta tocmai valența retrospectivă a acestor fotografii, voia să țină minte ce a simțit când i-a revăzut prima oară pe ai ei prin grădină și prin casă.

Today I Am Home înseamnă mama în bucătărie, făcând plăcintă cu varză, câinele ciobănesc al familiei spărgând ouă, comoda din sufragerie pe care stau portrete înrămate, bunica cu un buchet de flori culese din grădină, cârpa pe care s-a tăiat carne, pusă la uscat pe sârmă. I-a fost și îi e complicat să pună aparatul pe propria ei familie; întâi pentru că cu toată prospețimea dată de distanța de câțiva ani, îi e totuși greu să decanteze realitatea imediată, de zi cu zi, să deosebească obișnuința de neimportant; și apoi, simte că are rol dublu, de membru al unui grup și de outsider, care poate fi inconfortabil și poate genera conflicte. Familia o susține, dar pe parcurs au apărut și limite din partea rudelor și au existat momente pe care Roxi nu le-a fotografiat, deși și-ar fi dorit. „Mă simt expusă, dar pot să-mi asum treaba asta; e terapeutic pentru mine să înțeleg și mi se pare important să vorbesc despre cum mă simt în locul în care trăiesc sau despre cum mă simt cu familia mea.”

Fiind cel mai închegat și mai personal proiect al ei, Roxi a decis că poate să trimită Today I Am Home în lume. Matt i-a dat câteva contacte, ea a trimis mailuri, iar editorului de la The New Yorker i-a plăcut. În luna aprilie a acestui an, Roxi a preluat pentru o săptămână contul de Instagram @newyorkerphoto, unde a publicat o parte din proiect. Expunerea pe The New Yorker i-a fost de ajutor pentru că i-a dat încredere să mai continue un timp proiectul, mai ales datorită feedback-ului pe care l-a primit de la oamenii care au putut în felul ăsta să-i vadă munca din ultimul an și jumătate. Cu toate astea, simte și că începe să se repete. „Am știut de la bun început că am o fereastră scurtă de timp în care trebuie să fotografiez cât de mult pot, să bat fierul cât e cald, pentru că prospețimea se duce, emoțiile la fel și reapare rutina. Aș vrea să reevaluez proiectul, să fac un pas înapoi și să-mi dau seama dacă e gata sau dacă pot să-l abordez altcumva; iau în calcul și să-l extind, poate înspre alte familii din jurul meu.”

În particular, zilele astea, Roxi locuiește în Cluj, lucrează ca freelancer, a întemeiat Fotopia, o asociație care promovează fotografia documentară, împreună cu Călin Ilea, Loránd Vakarcs și Andreea Câmpeanu, cu care organizează și In/Out, un festival de fotografie documentară, și, în general, caută motive să rămână în țară și încearcă să accepte că aici e acasă.

Site-ul lui Roxi Pop