Singură în Franţa

Manuela Caltabiano s-a mutat acum trei ani la Paris şi a început să exploreze peisajul multietnic al oraşului, devenind din ce în ce mai atrasă de fotografia documentară. Într-o zi a cunoscut-o în cartierul ei, pe Roxana, o tânără care se străduia să supravieţuiască în Franţa, alături de fiul ei de doi ani. Curioasă s-o cunoască mai bine pe româncă, Manuela a descoperit un amestec de deziluzii timpurii, sforţări şi încăpăţânare, o poveste pe care a transformat-o în proiect fotografic: Seule en France. 

Ce te-a atras la fotografia documentară?

Mereu am considerat că fotografia, fie că eşti privitor sau fotograf, e unul din cele mai bune moduri de a observa şi descoperi detaliile realităţii. Prin fotografia documentară putem înţelege şi împărtăşi frânturi de viaţă. Trăim la persoana I toate lucrurile pe care le fotografiem; simţim atmosfera şi ne putem dezvolta propriile idei. Trăim noi experienţe şi chiar putem învăţa din ele. Nevoia de a cunoaşte şi a înţelege ce mă înconjoară m-a făcut să aleg genul ăsta de fotografie.

Care e cel mai dificil proiect la care ai lucrat?

Nu ştiu. Aş zice că un proiect „în desfăşurare” despre un grup de oameni din Sri Lanka, pe care am început să-i fotografiez acum doi ani. Între timp mi-au devenit prieteni. Pe măsură ce relaţia noastră a evoluat, am început să mă răzgândesc, iar proiectul a luat-o în altă direcţie, iar acum încă mă întreb dacă să continui cu el aşa.

Cum ai întâlnit-o pe Roxana? A fost greu s-o convingi să se lase fotografiată?

Am întâlnit-o la o brutărie de lângă casa mea din Paris. Vorbea cu o femeie algeriană care cunoaşte toţi oamenii din cartier şi care m-a invitat să iau parte la discuţie. Roxana căuta de lucru şi trecea printr-o perioadă grea cu fostul ei soţ. I-am spus de un job de care ştiam şi mi-a dat numărul ei de telefon. După câteva zile am sunat-o; din păcate jobul nu mai era valabil, dar am invitat-o la mine, la o cafea. O săptămână mai târziu a venit cu fiul şi cu sora ei. N-a fost aşa greu s-o conving să se lase fotografiată, chiar dacă la început cred că i s-a părut că nu prea ştiam ce vreau să fac; dar cred că-şi dăduse seama că intenţiile mele nu erau rele. Văzându-mă apoi mereu cu camera, a început să înţeleagă cum sunt eu.

Ce te-a făcut să vrei să-i spui povestea?

Povestea Roxanei nu e mai specială decât altele – din păcate sunt nenumărate cazuri similare – dar Roxana în sine e specială. E o fată curajoasă, plină de energie şi cu un foarte mare simţ al umorului. Am râs adesea împreună de belelele ei.

Ce ai descoperit odată ce ai pătruns în viaţa ei?

Mai întâi am descoperit că ce-mi spusese era adevărat. O realitate tristă, într-o casă mică şi umedă. La o a doua vizită, am descoperit laturi ale caracterului ei înainte ascunse sub zilele lungi şi obositoare. Energii şi dorinţe care la un moment dat au răbufnit, arătându-mi o altă latură a ei.

Care sunt cele mai mari provocări la proiectul ăsta?

Aş spune că există două provocări cu care m-am confruntat la acest proiect: să fac nişte fotografii bune şi oneste şi să menţin cât mai mult distanţa, încercând totuşi să rămân aproape de ea. Voi încerca să explic: ea avea 23 de ani, iar eu nu sunt cu mult mai mare. Eram aproape de-o vârstă şi ne înţelegeam bine. Voiam s-o fotografiez, dar şi să-i dau sfaturi. Diferenţele noastre culturale creau însă puncte de conflict, aşa că au fost dăţi când nici n-am mai încercat să-i spun ceva. Eram acolo doar ca să fac fotografii.

Au existat întâmplări neaşteptate, lucruri care au modificat felul în care aveai de gând să spui povestea sau timpul pe care aveau de gând să-l petreci cu ea?

Nu mi-am setat o limită de timp, trebuia să urmăresc parcursul vieţii ei şi al situaţiei în care se afla. Până la urmă totul depindea de justiţie şi de serviciile sociale. Ultima fotografie am făcut-o în septembrie 2013.

În fotografiile cu Roxana, sunt evidente greutăţile prin care trece, dar şi tinereţea de care nu se poate bucura din plin. Ai simţit acest clash în timp ce o fotografiai?

Întrebarea asta suprinde perfect unele din punctele esenţiale ale acestei poveşti. În Roxana se simte coliziunea dintre fata plină de visuri, şi greutăţile cu care a fost obligată să se confrunte. Roxana e atât de tânără, toate problemele ei au început când avea doar 20 de ani şi a ajuns în Franţa cu fostul ei soţ (alcoolic) şi cu soacra ei. Şi-a pierdut o parte din tinereţe, pentru că văzuse în nuntă un vis de independenţă, şi în Paris, un oraş romantic unde putea face mulţi bani. Dar nimic din toate astea nu s-a adeverit. În prezent, s-a despărţit în sfârşit de soţul ei şi trăieşte într-un apartament mic cu sora ei.

Ce te-a făcut să scrii în prezentarea proiectului «Dès notre première rencontre, j’ai su qu’elle allait s ‘en sortir… ?»

Pur şi simplu de la prima noastră întâlnire am simţit că nu va accepta niciodată să trăiască aşa. Eram sigură că va face totul ca să iasă din situaţia în care era, şi aşa a şi fost. Până acum, viaţa ei a fost plină de suişuri şi coborâşuri, a scăpat din situaţii oribile ca să ajungă în altele şi mai şi, dar a găsit soluţii. Roxana e o fată care luptă pentru un viitor mai bun pentru ea şi fiul ei, şi sunt sigură că o va scoate la capăt.

Manuela Caltabiano