Un Zeiss Ikoflex pe mâna unui sociolog

În 2003, Camera Austria a publicat o serie de fotografii făcute la începutul anilor '60, într-o Algerie distrusă de războiul colonial. Sunt fotografiile unui amator, care ar fi rămas probabil într-o cutie, sub formă de negative, dacă amatorul nu s-ar fi numit Pierre Bourdieu.

Întunericul de 50 de ani în care sociologul francez şi-a lăsat fotografiile din tinereţe are o explicaţie simplă: pentru el camera foto nu era mai mult decât un simplu instrument, care nu juca un rol în sine, ci funcţiona doar în contextul muncii etnografice. Războiul colonial a început în 1958, iar Bourdieu sosise de câţiva ani în Alger, unde lucra ca profesor. Și-a dat seama curând că nu avea cum să înţeleagă Algeria, nici societatea şi nici transformările ei post-coloniale. Deşi lipsit de prejudecăţile unui francez de rând în raport cu o fostă colonie a Franţei, Bourdieu ştia că privirea şi înţelegerea îi erau viciate de cultura în care crescuse. O cameră foto în schimb este o cutie aculturală, care înregistrează detalii pe care ochiul nu le observă si nu le dă importanţă, din ignoranță sau din prejudecăţi.

Folosirea fotografiei avea pentru Bourdieu două funcţii: documentară, de a înregistra toate detaliile care îi treceau prin faţa ochilor şi o funcţie descrisă ca „un mod de a privi”, „un mod de a te conecta la subiect”, „o modalitate de a-ţi ascuti privirea”. Fotografia devenea instrumentul care îl apropia de subiect, îi educa privirea, atenţia şi în ultimă fază sensibilitatea, şi ducea la o conversie a privirii, care era şi o conversie a percepţiei. Se diferențiază astfel de fotografii care rămân departe de subiectul lor, nu ştiu nimic despre acesta şi nici nu îl abordează în vreun fel. Bourdieu respinge fotografia care caută doar pitorescul; își aminteşte în fiecare moment că fotografiază oameni reali şi nu simpli subiecţi. Fotografiile sale sunt politice, afirmând clar „Sunt de partea voastră, vă ascult, voi depune mărturie pentru ce am văzut aici”. În acelaşi timp, fotografia reprezintă distanţa observatorului, a celui care rămâne deoparte, apasă pe declanşator şi e conştient de această distanţă.

Fotografia este astfel pentru Bourdieu ceva inerent contradictoriu, care intermediază o relaţie obiectivă şi in acelasi timp iubitoare, distanţată şi totodată aproape de subiect. Bourdieu dă exemplul unor fotografii pe care le-a facut într-un sat părăsit, unde într-o casă abandonată a descoperit veselă algeriană tradiţională. A fotografiat cu minuţiozitate fiecare obiect, conştient în acelaşi timp că poate să facă asta doar pentru că acoperişurile caselor au fost distruse; cu sentimentul de bucurie că poate fotografia asemenea detalii, dar cu conştiinţa unei situaţii în esenţă triste.

Camera cu care Pierre Bourdieu a fotografiat Algeria, un Zeiss Ikoflex, s-a stricat în timpul unei excursii în Statele Unite, în anii '70. Şi-o cumpărase la sfârşitul anilor 50 din Germania, din primii bani câştigaţi ca profesor, într-o epocă în care majoritatea fotografilor jurau pe Leica. A preferat-o totuşi pentru că lentila specială făcea faţă mai bine luminii foarte puternice din Algeria, dar şi din cauza situaţiilor în care mai niciodată nu putea fotografia frontal (pentru care ar fi fost excelentă Leica), ci mai ferit și de la o oarecare distanţă.