Unu la unu: Cătălin Georgescu pe baterii şi insomnii

Spune-ne câteva cuvinte despre tine.

Aaah..Mai nou îmi place să port cămăşile cu nasturele încheiat până sus, sacourile îmi surâd și mâncarea gustoasă mă atrage.

Cum te-ai apucat de fotografie? De când și de ce?

M-am apucat oarecum prin 2005, atunci am primit primul aparat foto digital de la tatăl meu, un Canon A400 de 3 mpx. Stăteam de câțiva ani pe forumuri, în special pe Extreme PC, unde exista o secțiune de foto, și pe-atunci erau în jur de 15-20 oameni pe care nu-i cunoșteam decât virtual, dar pe care îi urmăream, și voiam și eu să fac poze, știi, să fiu printre ei. Până la urmă mi-a luat taică-meo acel aparat, din Carrefour parcă, și-mi amintesc momentul ăla când am văzut cutia cu aparatul fiind trecută pe sub scanner și gândeam „Aah, e a mea!”.

Am tot pozat pe la țară niște ani. Camera era destul de proastă, 3mpx, îți trebuia multă lumină și nici atunci nu ieșeau prea bine, și în încercarea mea de a face poze cum vedeam eu pe net cu DSLR-ul, am învățat Photoshop. Practic, pe skillurile pe care le-am învățat acum 11 ani în Ps încă rulez, nu prea am învățat mare chestie după.

Okay. Cât de mult ți se pare că mai contează aparatura când vine vorba de a realiza o fotografie?

Din ce în ce mai puțin. Adică depinde, unele tipuri de fotografii e clar că le poți obține doar cu un anumit tip de echipament, dar, sincer, din ce în ce mai puțin. Și de-asta mă simt super confortabil să plec doar cu telefonul la mine și unele poze, deși am tot echipamentul în spate, le fac doar cu telefonul. (vezi galeria alăturată)

Prima foto de care-ți amintești că ai fost mândru sau mulțumit și te-ai gândit „Asta e!”, eventual pe care ai pus-o pe net?

Prima poză de care am fost mândru și mulțumit... aveam probabil 7 ani și am făcut-o pe un aparat pe film. Se mărita o verișoară a mamei, cred, și mi-a dat și mie o cameră și a zis „na, fă și tu niște poze” și mi-au băgat niște film. Dar o să râzi, pentru că filmul ăla era deja expus sau voalat, deci n-a ieșit nimic. Dar eram mândru că „hei, sunt și eu cu un aparat în mână, fac și eu o chestie”.

Bun. Și prima postată pe net? Și pe ce site?

Oho. Bună întrebare. Am mai migrat prin forumuri, prin Softpedia, Diginews și apoi am ajuns pe Foto Target și de abia acolo am postat una dintre primele poze. Una din Herăstrău, toamna, era o reflexie din aia oribilă, știi? Cu copaci colorați în apă, simetrică, și eu mă gândeam „Maamă ce culori, ce claritate, ce nebunie! Acuma e momentul meu s-o public, să mă recunoască în sfârșit oamenii ăștia după ani de zile!” Stăteam de mulți ani pe forumuri, dar că lurker, și când am postat-o, așteptam, dădeam refresh, „de ce nu comentează nimeni?”. Și în sfârșit comentează unul din oamenii pe care îi apreciam cel mai mult, el era cel mai true, avea pozele cele mai bune, era cool, avea replici deștepte, și efectiv a zis că e mediocră. A zis-o foarte pe scurt, foarte succint și eram like... „da’ de cee? De cee?” Și apoi cred că l-am și întrebat și mi-a răspuns foarte frumos și constructiv, un post foarte lung în care mi-a explicat ce nu e bine și ce ar trebui să fie fotografia și așa mai departe, dar pe moment I was really pissed pentru că m-am expus, știi cum e.

Da, ai rămas gol și cineva a turnat noroi peste tine. A shitstorm.

Cam așa ceva [râde]. Adică na, te expui foarte tare și aștepți o oarecare încurajare, poate o laudă. Dar după ce am fumegat câteva zile, am revenit și mi-am dat seama că ce a zis el a fost cel mai bun lucru pe care putea să-l facă. Ca urmare, după 8-9 ani, momentul ăla a rămas referențial pentru formarea mea și ca fotograf, și ca persoană. De acolo am învățat că dacă cineva își rupe din timpul lui să-ți facă critică, atunci omul ăla chiar îți face o favoare. Reversul e că au ajuns să-mi displacă destul de tare complimentele goale de tipul „ce frumoos! vaai, ce talent.”

Nu-ți aduc nici măcar un zâmbet în colțul gurii? Că totuși e o apreciere și e sinceră, așa cum e ea.

La început, după ce mi-am deschis blog prin 2007, când îmi scria lumea chestii de genul mai mult mă enervau, sincer. Critica negativă m-a ajutat pe mine să cresc pentru că eu și acum sunt conștient că am lacune și dacă îmi spune toată lumea „ce talent, ce har”, nu mă ajută cu nimic, adică nu mă ajută să cresc.

Bun. Revin la prima fotografie. Ai scos-o de pe net? Ai șters-o?

Cred că e încă acolo.

Aici voiam să ajung; tu îți păstrezi fostele lucrări, îți place să-ți urmărești evoluția sau cumva ți-e rușine de ele, le consideri expirate și pe măsură ce evoluezi vrei să ștergi urmele astea?

Dacă te uiți pe blogul meu o să vezi că am lăsat absolut tot și chiar îmi făceam problema acum că vreau să schimb blogul, și nu vreau să șterg și să pierd din ele. Aș vrea să am continuitate și s-ar putea să am probleme la importat, linkuri invalide și altele. Deci nu, nu mi-e rușine, mi se pare că e important să știe și alții de unde vii și cum ai crescut.

De ce te-ar alege cineva pe tine și nu pe altcineva?

Păi. Voiam să încep cu I’m a nice guy and I make people laugh, pentru că e și asta parte din oferta mea de servicii și partea faină e că fac asta fără să mă forțez, pur și simplu îmi vine natural. Altfel, nu fac cele mai unice fotografii, dar sunt destul de distinctive, și sunt mereu prezent și perspicace și nu prea mă așez și nu plec până nu simt că am consumat mai toate cadrele pe care simt că le aveam de consumat, non-invaziv.

Okay. Putem să vorbim despre talent recognoscibil în anumiți oameni și putem spune că anumiți fotografi sunt buni chiar dacă nu sunt foarte talentați, dar au compensat prin muncă și prin tehnică? Faci diferența asta?

Da. Mi se pare că în extrem de puțin cazuri e vorba de talent și că de cele mai multe ori e vorba pur și simplu de exercițiu și de muncă asiduă. Și de noroc, care chiar joacă un rol important.

Crezi că e periculos să fii mulțumit de ce faci?

Da. E moartea pasiunii la propriu. La fel cum e periculos să fii fericit.

Hopa, hopa, Penelopa. Dezvoltă!

Cum era aia? Sfinte Hristoase, Maria Tănase.

Băi, când ești fericit e ca atunci când ești mulțumit, doar că pe steroizi. Pentru că nu mai cauți, nu mai vrei, nu mai râvnești neapărat. Dacă ai deja fericirea, înseamnă că ai obținut deja ce ai căutat.

În cazul meu, în dățile când am fost mulțumit, fericit într-o relație, am stagnat foarte mult și m-am pierdut pe drum. E valabil și când ai constant de lucru. Dacă ai constant de lucru, poate că nu evoluezi ca estetică, ca viziune, pentru că nu ai timp să te gândești la ce faci. Chiar e nevoie din când în când de pauze. Să nu faci absolut nimic, să nu vorbești cu nimeni, să nu asculți nimic, pur și simplu să te plimbi pe stradă și să te gândești la ce dracu faci cu viața ta și să se sedimenteze tot ce-ai făcut până atunci, pentru că altfel ajungi să lucrezi încontinuu și okay, ai bani, poate te știe lumea pe Facebook, dar la urma urmei, ce înseamnă asta?

Și s-ar putea să devii din ce în ce mai numb, să nu mai ai nicio mulțumire din ceea ce faci.

Exact, asta-i și cea mai mare temere a mea: că o să ajung să mă plafonez într-un gen fotografic care nici măcar nu mă reprezintă foarte mult. Am uitat de unde a pornit întrebarea... ah, da. Pe mine mă motivează mai mult frustrările, când am de dovedit ceva. Momentele când m-am mișcat cel mai bine au fost când am avut o dezamăgire sau tristețe sau realizarea apatică că viața se termină la un moment dat și în momentul ăla mă gândesc „hai să ne punem pe treabă!” La un moment dat mori, fie acum, fie mai târziu, dar trebuie să profiți de timpul pe care îl ai. Sunt un fatalist, sunt conștient constant de ce o să se întâmple, dar în loc să mă deprime, pe mine mă mână lucrul ăsta.

Cum vrei să te țină minte lumea, ce vrei să lași ceva în urma ta?

Băi, nu am pretenția asta, pentru că mi se pare aproape irealizabil, adică uită-te numai la câți oameni hipertalentați vezi în fiecare zi pe internet, nici nu mai știi unde să te uiți. E multă lume, suntem mulți, doar fă tot ce poți, dă tot ce ai și dacă poți să ajuți și oameni pe parcurs, cu atât mai bine. Cea mai profundă chestie pe care aș putea și pe care îmi doresc s-o fac prin fotografia mea e să ajut și să pot să contribui în viața cuiva. Poate e prea mult să zic „schimb”, dar nu știi niciodată. Adică în momentul ăsta tind spre foto documentară, spre fotojurnalism, cât mai mult spre teme sociale. Știu că nu pare, pentru că mare parte din timp pozez evenimente sau comercial, dar practic tot ce-am făcut anii ăștia, peste 300.000 de cadre, mi-a format creierul, mâna și sunt pregătit în momentul ăsta să fac orice mi-aș pune mintea la contribuție. Doar că încă nu știu ce. Așa că anul asta m-am pus oarecum pe treaba și-am vorbit cu niște oameni și îmi dau de muncă pe temele astea, încerc să învăț mai multă disciplină. Pentru că sunt haotic, am energie, dar trebuie direcționată.

Te văd ca pe unul din cei mai disciplinați oameni pe care-i cunosc.

Știi expresia aia, când te înhami la horă tre' să joci? Cam așa e. Fiindcă îmi scriu constant oameni și zicem „bine, hai să facem asta!” Și apoi se strâng o grămadă de chestii și am promis ceva – facem. Dar eu, lăsat în plata domnului, recuperez toate serialele cu care am rămas în urmă în ultimii ani, cum am și făcut iarna asta, de altfel – am stat 2 luni în casă uitându-mă la seriale.

Apropo de ce-ai spus mai devreme despre să schimbi ceva, cumva cam asta ar fi definiția artei, să miști ceva într-un om, fie că e emoție pozitivă sau negativă, fie că doar îl faci să fie mai conștient despre un subiect.

Băi da, exact. Adică asta mi se pare cea mai mișto definiție a artei. Când întreabă lumea ce căcat e artă, băi, e un sentiment. Dacă stârnește ceva în tine, fie ură, fie iubire, fascinație, e artă!

E cam singura definiție pe care am putut să o găsesc eu.

Exact, inclusiv, mergi pe stradă și ceva complet neintenționat se află acolo, nu știu, cineva a pus un closet dezafectat.

Duchamp

[Râde] Exact! Știi? Și bate lumina nu știu cum pe el și te face să te gândești, să simți ceva: oh, eu cred că asta-i e artă! Fuck it, i don’t know, uneori unele chestii complet inutile mi se par mult mai artă decât un tablou preamărit, vândut cu nu știu câte milioane, pe care l-am văzut pe un perete.

Ai avut tangențe cu formatul analog?

Foarte puțin. Am expus maxim 9 filme la viața mea.

Ai vrea? Te interesează?

Da. Dar încă nu găsesc un aparat potrivit. Sau lentile bune. Am luat unul recent și îmi voalează filmul, dar unul dintre filmele astea m-a trimis în Praga. Nu știu dacă ai văzut proiectul meu cu cuvinte pe peliculă de la Centrul Ceh, e cea mai lungă postare a mea –am descris cadru cu cadru ce gândeam când am făcut fiecare poză.

Am ajuns la un subiect bun. Tu tinzi către fotojurnalism și îmbini fotografia cu scrisul, cu descrierea, și ai un stil pe care eu îl consider recognoscibil, dar aș vrea să știu cât de mult înseamnă pentru ține scrisul având în vedere că „o fotografie face cât o mie de cuvinte”, sau cum spunea Diarne Arbus, cred, “A good photo is like a joke, if you have to explain it, it’s not that good”. Totuși, tu adaugi text. În ce cazuri și de ce?

Diane Arbus pornea de la premisa că toți suntem visually literate și la același nivel, dar adevărul e că sunt foarte mulți analfabeți vizual, în sensul în care vedem elementele prezente dar pentru unii dintre noi înseamnă ceva, pentru unii altceva, și felul în care citești compoziția sau culorile, simbolistica diferă. Ok, foarte multe culturi pot înțelege fotografiile. Spre deosebire de texte, care se pierd de la o cultură la alta pentru că nu înțelegi limba, fotografiile sunt aproape universale. În același timp, foarte multe cadre sunt valorificate prin legendele pe care le primesc. Cel puțin cele documentare sau fotojurnalistice.

Te gândești la lucruri de genul National Geographic și la povestea din spatele unui cadru?

Da, exact. Mă uitam pe blogul Asocciated Press la cele mai bune fotografii din fiecare zi și unele poze, de exemplu cele făcute la atentatul din Bruxelles, sunt făcute cu telefonul, superpixelate, sau cropate masiv și dacă n-ai știi ce-i cu poza aia, nici n-ai lua-o în seamă, dar în momentul în care ai acel caption, devine cu totul altceva.

Aici intervine o problemă de-a mea când vine vorba de caption-uri. Una e când completezi o poveste și exprimi mai mult, faci un om să simtă mai mult și-l bagi într-o altă stare, un pic mai complexă decât ceea ce poate primi din fotografie, una e când îi dai niște informații pe care nu le poate îngloba un cadru și îl faci să înțeleagă contextul din spate, și asta ține cumva de fotojurnalism, căci ține de redarea realistă a faptelor, și alta este când faci orice tâmpenie și-o ridici prin cuvinte și o numești concept, sau trântești un text pseudointelectual și-l numești artă. Și aici intervenea citatul “a picture is a thousand words”, fiindcă o fotografie ar trebui să fie capabilă să se susțină pe ea însăși și să fie capabilă să zică povestea fără cârja textului, nu?

Pe de o parte unele fotografii chiar vorbesc de la sine pentru că sunt ori timeless ori n-au nevoie de o descriere, dar altele... mi se pare că cel puțin câteva cuvinte în plus le adaugă o dimensiune pe care nu ai cum s-o prevezi în cadru. Tu într-un fel insinuezi că asta viciază cadrul?

Nu neapărat.

De asta am zis într-un fel. Cadrul ar trebui să vorbească de la sine și să stea pe propriile picioare. Sunt de acord, de asta cadrele care îmi plac mie cel mai mult ajung în portofoliu, atunci când îl updatez o dată la patru ani. Dar în schimb, eu postez aproape exclusiv în social media, și n-o să zic că folosesc o rețetă. În general fac cam ce mă taie capul, adică nu mă interesează la ce oră postez, postez noaptea, cu #eunoapteanupotdormiaminsomnii, cu de’astea.

Așteptam replica asta. Credeam c-ai s-o zici că răspuns la „Spune-ne câteva cuvinte despre tine”.

Am vrut s-o zic, dar eram previzibil.

Și nu vrei să fii previzibil? Nici măcar uneori, pentru satisfacția celorlalți?

Nu. Eu nu fac chestii ca să mulțumesc alte persoane.

Deci ești egoist

Da. Sunt super egoist. Suuper egoist.

Ca filosofie, basically, fac cam ce mă taie capul. Dacă simt că trebuie să fac un lucru într-un anumit fel, nu mă interesează nimic din exterior. Pentru că dacă ții cont de prea multe păreri, te uniformizezi. Procesul meu de creștere e dubios. Dacă aș fi un tort, aș fi genul ăla de tort în care arunci toate ingredientele la un loc, le zgudui și apoi vezi ce dracu' iese. Eu torn în mine informații din toate domeniile și apoi văd ce răsare, de unde răsare, dacă mă inspiră la un moment dat să fac un cadru, o să-l fac.

Chiar dacă nu poți să negi că părerea celorlalți din jur contează, sunt minunate momentele când nu-ți pasă și faci doar ce simți.

De acord. Momentan mă bucur de o oarecare vizibilitate și de o apreciere, dar sunt extrem de conștient că e o chestie atât de efemeră și subiectivă, încât n-ar trebui să-mi pese prea mult, adică oscilez între postări care ajung la peste 1000 de like-uri, la postări care ajung la 3. La început mă gândeam „bă, poate e ceva neînregulă cu mine”, acum sunt like „fuck it, i don’t care”.

Ce ți se întâmplă mai des: să te uimească cât de puține like-uri primești la o poză care ție-ți place, sau cât de multe primești la una la care tu te gândeai dacă s-o postezi sau nu? [Râde] Întrebare dubioasă, știu.

Nu e o întrebare dubioasă, dar râd pentru că e un oarecare echilibru. Uneori postez niște chestii care mie mi se par super interesante și aș vrea că lumea să dea like, share, că e ceva de trimis mai departe, și primesc doar 3 like-uri, dar în același timp pe ăia 3 oameni îi iubesc, frate. Apoi, când se întâmplă să fie 1000 like-uri, nici nu mă mai uit la cine a dat like... adică mă bucur, să nu fim ipocriți. Oricum mă pregătesc de câțiva ani pentru o apocalipsă social media.

Crezi că ne paște una?

Băi, da. De asta nici nu mă cramponez foarte tare de chestia asta, încerc pur și simplu să enjoy it while it lasts și, în același timp, [trebuie să] să ne consolidăm prezența în afara platformei social media. Să ai un loc în care lumea să știe să te caute după, să ai site-ul tău întotdeauna, să ai blogul tău și să ai toate detaliile acolo, să nu fie doar pagina ta de Facebook.

» citeste mai departe