Unu la unu: Cătălin Georgescu pe baterii şi insomnii

Ce consideri clișeu în materie de foto, ai trecut prin etapa asta, o consideri necesară și utilă pentru orice fotograf?

Poza cu apusul?

Nu cred c-o să moară vreodată chestia asta, fiindcă apusul și răsăritul sunt momente cu efecte psihologice foarte puternice.

Da, da. Okay. În continuare am mai pus poze cu apus... adică, pana mea.

Ai trecut prin stadiile de fotografiat melci, picături, gărgărițe, flori, macro?

Categoric. Am început prin a fotografia peisaje, pentru că erau la îndemână, și clișeele mele au cam fost influențate de ce putea aparatul să facă.

Long exposure, noapte, stele, pictat cu lumina?

Am încercat și eu chestia asta, dar eu nu aveam niciun control manual, absolut nimic, cel mult puteam să compensez expunerea, plus/minus 1. Și white balance-ul. Era la propriu o săpunieră.

Nu le-ai simțit ca pe o exorcizare?
Băi, da, categoric, adică..experimentează! Fă tot ce ți se spune că e clișeu, că nu e bine, dacă cineva spune „Nu face asta!”, fă-o!

Dar n-ar trebui să știi mai întâi care-s regulile, ca apoi să știi ce încalci?

Băi, tot aud chestia asta. Nu, fuck it. Regulile le înveți pe parcurs. Principiul meu e: întâi pozează și pozează mult, cât să simți aparatul, să simți lumina să simți absolut tot, și pe măsură ce tu oricum consumi imagini, film, text, o să-ți dai seama ce vrei să faci. La urma urmei, regulile alea sunt bune, te ghidează și omogenizează cadrul și așa mai departe, dar la un moment dat e bine să fii diferit.

Clar. Crezi că există un fel de direcție potrivită pentru fiecare fotograf, adică fiecare e bun pe o zonă – portrete, peisaje, nuduri?

Da și nu. Sunt de părere că ar trebui să treci prin mai toate genurile.

N-ai cum să știi la ce ești bun și ce-ți place dacă nu le încerci, și-n plus, îți ieși din zona de confort.

Și nu numai asta, dar de la fiecare gen înveți o lecție nouă care te și ajută. Din punctul meu de vedere, trebuie încercate toate, și e bine să investești în genul care-ți place, nu neapărat în genul în care te descurci mai bine. Poți să fii bun la fotografie de produs, dar dacă-ți consumă sufletul și te distruge, don’t do it! Fuck it! Trebuie să faci ceva cu plăcere. Apropo de ce vorbeam mai devreme, ai un timp limitat, folosește-l cât mai bine. Why waste yourself? Pentru ce? Pentru bani? Banii ce înseamnă? Unitatea monetară e convertirea unității temporale de care dispui. Te naști cu o unitate fixă de timp, o transferi fie în timpul cu cei dragi, fie în a face ceva fain, fie în a sta la calculator. Și o treime din unitatea aia se duce pe somn. Rămâi cu două treimi, deci ar fi cazul să alegi acel gen de fotografie care-ți place și să experimentezi, să nu fii confortabil, să nu economisești energie crezând că o să apuci să faci mai mult la următorul proiect. Give it your best, fă tot ce poți acum.

Bun. Să trecem la un subiect care să schimbe un pic tonul discuției. Vreau să-mi povestești o experiență neașteptată, jenantă, ilară, sau stupidă care a avut loc la o ședință foto.

Anul trecut mi s-a întâmplat de câteva ori să plec de acasă fără baterii de rezervă sau fără card. O dată am plecat cu o baterie care a făcut scurtcircuit. Blink-uia și eu eram pregătit să fac 10 cadre, să zicem. Am făcut setările din ochi, apoi am oprit camera instant, am pornit blitzul și i-am zis omului pe care trebuia să-l pozez: „Fii atent, bateria mea mi se descarcă, avem ocazia să facem 2 cadre”. Tocmai îl cunoscusem pe tip, îl pozam pentru o revistă și m-a complet înțeles. A zis „Hai, okay, let’s do it!” Și au ieșit super tari. Dar na, nu e un lucru de care sunt mândru.

Altceva, un accident, ceva foarte jenant?

Mi s-a întâmplat o chestie super jenantă la un moment dat. Eram la o nuntă la Clubul Diplomaților, frumos, îmbrăcat la costum. Și era extrem de cald în ziua aia, nimeni nu s-a așteptat, erau 38 de grade la umbră sau ceva. În timpul ceremoniei, evident că te fâțâi, mi se făcea din ce în ce mai cald și am început să transpir. Și deși-mi zic mereu: băi, testează hainele, vezi ce se întâmplă cu ele, acea cămașă n-a rezistat. Nu că n-a rezistat, orice strop de orice se vedea prin ea. Și mă gândeam la zecile de perechi de ochi ațintiți spre mine, mă vedea toată lumea! Moment în care mă uit la mire și văd cum curgea apa de pe el și atunci am realizat: toți suntem transpirați ca porcii. Nobody cares about me, eu oricum nu apar în poze, eu îmi fac treaba cât pot de bine, ei să fie mulțumiți la final și e okay. Dar de atunci încoace m-am învățat 1. Să-mi testez hainele 2. Tricou pe sub cămașă, indiferent cât de cald este și 3. Haine de schimb. De exemplu, când trebuie să împachetez, întotdeauna îmi iau un extra-rând de haine în cazul în care, and I kid you not, în cazul în care cad într-un rău. The unforseen happens.

Te frustrează faptul că în meseria noastră avem parte de multă instabilitate? Nu ai un program fix, nu ai o rutină, se poate întâmpla orice.

I love it. I looooove it. Asta mă ține motivat în continuare. Nu te plafonezi în nicio rutină, de fiecare dată vorbești, te întâlnești, pozezi alte persoane.

De unde te ispiri tu? Tumblr, Pinterest, muncă altor fotografi, pictură, cinema, muzică?

Aș vrea să mai fac asta, de ani de zile nu mai am timp și energie să mă uit, dar recomand tuturor ca în fiecare zi să petreacă măcar o oră uitându-se la imagini, fiindcă de acolo acumulezi, îți formezi ochiul. Pe măsură ce vezi elemente care îți plac sau nu, îți formezi propria viziune. Eu în continuare strâng foarte multe materiale pe care zic că o să le consum, dar nu am avut când. Facebookul îmi consumă așa de mult timp – scriu, citesc și mă uit la pozele inutile ale noastre, ale tuturor –, încât am ajuns să-l închid tot mai des. Printre altele, am o aplicație numită Pocket care-mi salvează textele pentru mai târziu. Ei bine, m-a anunțat că anul trecut am citit 24 cărți doar în aplicație. Ceea ce e foarte mult, având în vedere că doar două articole au fost despre foto. Funcționez mai degrabă pe revărsare, pe prea plin, adică bag în mine chestii și la un moment dat ceva tot iese sau mă inspiră într-un fel sau altul.

Nu ți se pare că-i o sursă de frustrare să stai să urmărești constant fotografiile altora, multe grozave?

Ba da, uneori este, la început mai des, acum mai puțin spre deloc, pentru că m-am condiționat să privesc partea pozitivă, în sensul în care okay, cineva a făcut o fotografie bună, bravo lor, mă bucur pentru ei, poate chiar îi și felicit dacă îmi place mult. Apreciez competiția și mi se pare fain să lauzi și să recunoști meritul cuiva și în mod public, pentru că asta ne ajută pe toți să creștem. Vreau să am către ce să tind, nu în sensul în care „mamă, trebuie neapărat să ajung ca X, că altfel nu pot dormi”. Nu, vreau să aspir, vreau să mă inspire și pe mine, să-mi modifice propriul stil și să văd unde ajungem. Și pe parcurs, pe cât posibil, să ne ajutăm între noi. Eu încerc s-o fac oricum, dar nu mă aștept să fie reciproc.

Ai avut vreodată supriza de a fi judecat aspru și eventual greșit de oameni necunoscuți, în urma impresiei pe care și-au format-o despre țtne din social media?

Se întâmplă des. Cel mai des mi se reproșează că, și acum parafrazez, „sunt vedetă și mă bag în seamă cu toți și știu pe toată lumea și sunt prea important, nu-mi fac timp pentru oameni”, și nu știu de unde impresia că am foarte multe relații cu foarte multe femei. Pe la începuturi, chestia asta a fost interpretată și cu dubii asupra orientării mele sexuale. Cumva, strâng chestiile asta aproape documentar, dar nu mă interesează, îmi văd de treabă. Am avut momente în care am stat să mă gândesc dacă ar trebui să răspund în vreun fel, dar m-am enervat, fiindcă nu-mi place să-mi schimb comportamentul pentru alții sau să fiu influențat în vreun fel, vreau să fiu așa cum sunt și să fac ce vreau, pentru că asta m-a adus în punctul în care sunt și e un punct care îmi place. Nu ai cum să fii complet dezinteresat, dar încerc să nu mă las afectat sau influențat de ce cred ceilalți despre mine. Dacă vor să mă cunoască, să mă cunoască și atunci vorbim, dacă nu le plac când mă cunosc, foarte bine, treaba lor. Mi-a recomandat un blogger să apelez la o companie de branding, să fac un fel de studiu de piață să văd ce crede lumea despre Cătălin Georgescu. Și chiar m-am gândit la asta, dar în același timp mi se pare că m-aș lua prea mult în serios și poate aș afla lucruri pe care nu-mi doresc neapărat să le aflu. Sună a ignoranță, dar motivația mea e alta, nu vine din protecție, vine din...

You just dont have enough time to care.

Exact. Aia e! Pot să-mi tatuez chestia asta: I don't have enough time to care. Pe antebraț, să se vadă destul de bine. Și pe celălalt să scrie Better done than perfect. Ăsta e un print pe care-l au cei de la DoR pe perete. Mi se pare excepțional, pentru că e boala mea, sunt perfecționist.

Ce faci când n-ai ce face? Continui, faci o pauză, lași să treacă o oră, două, o zi?

Pe măsură ce tot lucrez și devin din ce în ce mai epuizat, mă cuprinde un fel de confuzie generală în care mă uit la interfață și nu mai știu ce să fac cu butoanele. Cel mai rău e atunci când nu mai disting culori. În momentul ăla n-ai ce face altceva decât să dormi. Creierul meu nu mai face sens din elementele lumii și îmi cere odihnă. Mi se întâmplă mereu să ațipesc pentru câteva secunde și nu e okay.

Ce consideri a fi un raport bun? Câte poze selectezi și editezi din totalul tras?

După ce m-am ars de câteva ori fiindcă încercam să fiu econom și punctual la evenimente, mai ales când vorbesc persoane sau speakeri, nu am de ales acum decât să trag mai multe cadre unul după altul, declanșez manual, nu rafală. Ajungeam să trag chiar și la cel mai mic eveniment cam 200 cadre, dar în ultimul an, nu știu ce se întâmplă, ajung să trag până la 800 de cadre. Deci numai selecția durează cam o oră, în cel mai bun caz. Selectez vreo 300, cam ăsta e raportul. Asta pentru că selectez foarte drastic și dau doar ce e bun, are ceva de transmis sau prezintă un element nou.

Vorbește-mi despre hashtaguri.

Eu le folosesc mai mult că un fel de captions, cum e cheia sol pe un portativ. Dar într-adevăr, uneori le folosesc doar să ajute la căutări.

Aduc popularitate? Întreb pentru că la început eram neștiutoare, apoi reticentă, apoi am văzut cum se folosesc, apoi că se folosesc greșit, apoi am văzut ce înseamnă să îți creezi propriul hashtag și lumea să-l îndrăgească și să îl folosească, cum ai făcut tu cu #eunoapteanupotdormiiaminsomnii sau cu #atnighticannotsleepithinktoodeep.

Nu aduc popularitate neapărat. Dacă prin absurd începe să-l folosească cineva mai popular decât tine, nu mai e link către țtne. N-o să zică nimeni „Hey, e al lui Cătălin, hai să-i dăm Cezarului ce-i al Cezarului” – și am mai zis asta de câteva ori, cuvintele respective nu-mi aparțin, le-am văzut prima oară pe un perete în Cluj și, recent, am aflat că Vlad Dobrescu are o melodie cu versurile astea.

Mă uit la oamenii care dau like la 2:30 dimineață și-mi vine să-i îmbrățișez pe fiecare în parte. Inițial ăsta era și un motiv pentru care postam, să văd cine e treaz. Cunosc utilizările unui hashtag, dar nu am timp să mă ocup de asta. Mai degrabă fă niște fotografii așa de bune încât să circule de la sine, asta e esențial. Am încercat să mă uit să văd și ce hashtaguri folosesc alte persoane. Adică să nu mă piș contra vântului, ci să scuip targetat.

Haha. Nu ne pișăm contra vântului, haideți să scuipăm targetat. Asta o să fie scoasă și text și scrisă undeva în lateral cu litere mari.

O vizualizam când am spus-o.

Ești conștient de cât de mult te expui în momentul în care postezi ceva în mediul online? Ești la curent cu toate studiile care s-ar face pe utilizatori, te deranjează că poți fi urmărit prin gps, aplicații, taguri?

Da. Mă deranjează și e un subiect care mă preocupă foarte tare, aș putea spune că sunt hiperconștient de asta.

Dar nu te oprește, așa-i?

Nu mă oprește, dar mă formează. Sunt destul de libertin cu propria mea persoană și cu ce scriu și ce afirm, dar asta nu înseamnă că nu m-am gândit bine înainte de a o face, pentru că toate postările mele sunt publice și cred că orice ai emite în spațiul public trebuie asumat, dacă faci o greșeală este imperios necesar să o recunoști, să-ți ceri scuze. În același timp, încerc să postez cât mai puține lucruri despre casă și familia mea, nu mi-am trecut rudele la Family, încerc să am cât mai multe sisteme de securitate integrate în telefon și parole.

Ți s-a întâmplat să-ți fie furate foto?

Da. Cine n-a pățit-o?

Și cum ai reacționat?

Întotdeauna încerc mai întâi să contactez persoana, s-o rezolvăm amiabil. Chiar zilele trecute am fost martor la o situație în care unei persoane pe care o știu i-a fost furată o poză și când i-a spus persoanei respective „Hei, nu m-ai creditat, ai luat-o fără acordul meu”, a primit un răspuns pe care mi-a venit greu să-l cred: „Ce, acum vă luați toți camere la 10 milioane și va credeți fotografi, nu vreți acum să vă și plătim pentru pozele pe care le faceți?”. Prima reacție a fost să întru în conversație și să-i explic foarte frumos de ce nu-i okay ce se întâmplă și care ar fi o atitudine potrivită, dar apoi am renunțat, lucru care nu-mi stă în fire, discut până în pânzele albe. De fiecare dată când vedem ceva ce nu e okay ar trebui să acționăm. Fix că situația aia e când vezi o hârtie pe jos și zici: Ah, ce oraș murdar, nu-mi place. Coae, apleacă-te, ridic-o, arunc-o la următorul coș, că-i orașul plin. Ultima dată am ridicat un coș de gunoi cu totul, era căzut, l-am fixat la loc, toată lumea se uita și o tipă a venit și mi-a zis: „De ce-ai făcut asta?” Păi trebuia s-o facă cineva, nu?

Ai vreo fantezie foto-related? De exemplu, mi-ar plăcea să pot să am miros atașat de fotografie. Sau sunet, vânt, nu știu, o sinestezie.

Hm, mi-ar plăcea să am opțiunea de a face o fotografie prin ochi. Chiar nu suntem foarte departe de asta, am reușit să facem ochi bionici. Au redat, efectiv, vederea unui tip, doar că vedea la mai puțin de un megapixel și alb negru, dar de aici până la 4K HD sunt câțiva ani.

Ai avut clienți nemulțumiți de serviciile tale? Cum ai reacționat?

Da. Inevitabil, cineva va fi la un moment dat nemulțumit. Mi s-a întâmplat odată să pierd un card cu poze. Și în momentul ăla îți recunoști vina, întrebi cum poți să repari, îți torni cenușă în cap și aștepți ce decide omul. Din fericire, nu pierdusem tot irevocabil, descărcaseră pozele, doar că neprelucrate, .jpg și la rezoluție medie. În contracte sunt trecute cazuri de forțe majoră special pentru cazuri de genul, să te absolve. Se întâmplă, uneori e vina mea, alteori nu. Iar când vine vorba de nemulțumiri, nu mi s-a mai întâmplat de mult, fiindcă am învățat de atunci că întotdeauna este vorba despre o discuție despre așteptări. Trebuie să-i explici omului foarte clar ce-i poți oferi în funcție de ce-și dorește el și să vezi dacă se suprapun cele două. Mai ales când vine vorba de stil propriu. Pentru că de exemplu, la nunți, eu fac în stil fotojurnalistic sau candid portraits, nu excelez la cadre regizate. Dar poate el tocmai asta își dorește. Vine la mine pentru că știe că pozez, dar nu știe ce sau cum, are niște așteptări, noi nu vorbim despre ele și la final se uită la poze și zice „aah... credeam că o să-mi pui mireasa în palmă”. Slavă domnului, nu am prins toate chestiile astea. Dar o discuție clară de la început ar trebui să rezolve nelămuririle și e foarte important să fii acoperit contractual. Și un sfat pentru absolut toată lumea: toate discuțiile și deciziile să fie în scris. Am avut supriza ca oamenii să nege ceva ce-au zis inițial.

Câțiva fotografi din România pe care-i apreciezi și recomanzi. Știu că urmează să zici Cosmin Bumbuț :)

Categoric o să zic Cosmin Bumbuț. Andrei Pungovschi. Oltin Dogaru. Ioana Cîrlig. Hajdu Tamas. Marin Raica. Ciprian Hord. Și mai sunt câțiva oameni pe Instagram care-mi plac foarte mult.

Te împrietenești real cu oamenii pe care îi fotografiezi sau doar ești prietenos și poate greșit înțeles, din pricina așteptărilor pe care și le formează?

Aaaaah. Da, e o dilemă, pentru că eu sunt din oficiu prietenos. Uneori se întâmplă să ne sincronizăm, există un click din prima, pur și simplu ne înțelegem așa de bine încât clar se leagă ceva acolo, și se întâmplă uneori să rămân prieten cu oamenii pe care îi fotografiez. Ba chiar des, recent mă gândeam la asta. Altfel, eu sunt din oficiu curtenitor și serviabil, pentru că mi se pare că experiența în sine ar trebui să fie una plăcută sau măcar nesolicitantă, persoana trebuie să aibă măcar vag încredere în mine și să se deschidă în față aparatului, încerc să fiu acolo, să ofer încredere. Și asta nu neapărat că e confundată cu o prietenie, dar s-ar putea să suplinească ceva ce persoana respectivă în viața de zi cu zi nu găsește foarte des.

Prioritatea mea e portretul, să fac ceva care să rămână, iar dacă persoana respectivă va reveni la starea anterioară și-și va ridica înapoi garda, măcar va rămâne cu ceva bun, ceva care să aibă sens. Cele mai bune portrete sunt acelea în care fotograful și subiectul ajung să se îndrăgostească unul de celălalt. E fix privirea, momentul ăla când uiți de cameră și efectiv ai încredere, și asta se întâmplă rar și pentru puțin timp și e cu atât mai dureroasă despărțirea. Ați împărtășit ceva foarte intim și apoi poate nu vă mai vorbiți doi ani.

Înainte eram un tip introvertit, dar în ultimii ani, pentru că am fost aruncat într-o grămadă de scenarii și situații în care a trebuit să pozez și să interacționez și efectiv să privesc oamenii, a ajuns să-mi fie mult mai ușor să privesc oamenii în ochi, ba chiar fac asta constant în coversație. Dar chestia asta poate fi interpretată diferit sau greșit.

Dacă ar fi să alegi una din două: candid shot sau ceva regizat, ce-ai alege?

Candid shot, clar. Mie îmi plac feliile din viață mai degrabă decât tablourile din viață. Pe asta și încerc să mă specializez: să fiu cât mai puțin observabil, cât mai alert și prezent în moment.

Ai subiecte sensibile, chestii pe care poate le fotografiezi, dar refuzi să le postezi? Care-i limita? O să-ți dau un exemplu: ți-am cerut la un moment dat părerea în legătură cu o fotografie de-a mea cu o femeie cerșind pe asfalt, având o malformație congenitală la picioare și mi-ai spus că tu nu ai posta-o.

Aici ar veni în discuție fix cartea pe care încerc s-o citesc de doi ani, Truth Needs No Ally, de Howard Chapnick. Trebuie să gândești, când vrei să povestești ceva, dacă poți s-o faci printr-un cadru cât mai puțin nu neapărat defăimător, dar să spunem mai puțin explicit. Pentru că aici intervine filosofia mea mai liberală, în sensul în care ai dreptul să faci orice vrei până în momentul în care intri peste libertățile altuia. Or să fotografiezi o persoană fără casă ori cu un handicap fizic și apoi să publici fără acordul lor, reprezintă un abuz, practic, îi înjosești. Foarte multă lume o face, mai ales la început, că tot vorbeam de clișee. „Uite bătrânul asta cu riduri, hai să-i bag HDR, clarity, wow!” sau „uite cerșetorul ăsta, hai să ți-l arunc în față”. Chestiile astea nu-s okay, dacă vrei să ai asemenea subiecte în fotografii, fă-o în așa fel încât să le prezinți situația și să îi ajuți cumva, fă o tema cu caz social, ceva cu tâlc, să aibă rost, să fie un motiv pentru care postezi fotografia aia acolo, nu doar homeless man on the street. Bine, aici e o discuție, dacă e street photograpy și este un cadru excepțional... e contextual.

Bun, de acord. Există subiecte cu expresivitate inerentă și au fost abordate de când lumea și, oricum le-ai folosi după, unul dintre efecte va fi întotdeauna aducerea la cunoștință că lucrurile astea există încă, se întâmplă în jurul nostru la tot pasul și poate că e cazul să facem ceva în privința asta.

Știu la ce te referi, eu zic doar să facem distincția. Dacă o faci, fă-o cu gust și cu respect față de subiect și documentează-te. Ce văd eu de cele mai multe ori pe Facebook e „hey uite, am făcut o poză cu un homeless, dați-mi like-uri”. E o expresie, "the lowest hanging fruit". Nu încerca să faci ce e mai la îndemână, haide să mergem un pic mai departe, să tindem spre ceva mai mult. Vrei să treci prin etapa asta? Okay, fă-o, dar măcar nu le publica, nu încuraja chestia asta. De acord, suntem mai conștienți că oamenii ăștia există, dar hai să-i ajutăm. Pentru că altfel e doar exploatare.

Zi-mi câteva subiecte care te atrag, chestii mici, eventual teme recurente care te-au atras dintotdeauna.

Oamenii. Oameni în trafic. Oameni la țară. Oameni la metrou. Oameni în lift, oameni la balcon. Oamenii în penumbră. Oameni în contre-jour. Oameni. Și munții în umbra cărora am crescut la țară.

Dacă ar fi să alegi doar 3 lucruri care contează pentru o fotografie bună dintre: compoziție, subiect, lumină, expresivitate, culori sau execuția tehnică, fără unscharff, imagini mișcate?

Subiect, lumină, expresivitate. Dar imediat după intră compoziția, neapărat.

Drumul ideal imaginat de tine al unui fotograf care este considerat a fi de succes.

E o problemă, pentru că nu știu cum să definesc succesul, fiindcă ține din nou de așteptări și de ce îți propui. Cred că un fotograf de succes e acel om care a crescut suficient cât să facă fotografii bune, să fie recunoscut pentru asta și în același timp să nu fie nevoit să trăiască din altceva. În primul rând, cum ar zice Florin Salam, trebuie să ai valoare.

Nu-mi vine să cred că l-ai citat pe Salam într-un interviu despre fotografie.

Nici nu știu dacă el a zis asta, dar sună a ceva ce el ar spune. Oamenii de valoare vor avea mereu de lucru, asta e ce le-am spus alor mei acum cinci ani și ceva, când am renunțat la master – de fapt, nici nu m-am mai înscris. Le-am zis că vreau să încerc foto și mi-am zis că dacă o să fac treabă suficient de bună, lumea o să mă observe și o să vrea să lucreze cu mine și o să fie okay. Și asta s-a întâmplat, din fericire. Stai că m-am pierdut în autolaudă. Revenind... fotograf de succes. Aș vrea să cred că nu vizibilitatea sau notorietatea te fac de succes, aș vrea să cred că e și un element de valoare, de esență. Banii nu sunt neapărat o necesitate ca să fii de succes. I-aș pune chiar pe locul 4, nu știu ce e pe locul 3, dar pe ei i-aș pune pe 4. E foarte important să ai ce spune și apoi ca un public destul de mare să vadă ce faci. Pentru că dacă ești doar tu cu propria ta muncă, poți să fii într-un stadiu de negare, zicandu-ți „eu știu că sunt bun, dar nimeni nu vede asta”. Poate în unele cazuri chiar așa e, dar în majoritatea te minți. Nu ai cum să știi până când nu te expui. Put yourself out there și vezi ce se întâmplă. Asta nu înseamnă că ești validat doar prin acceptul publicului, dar trebuie să încerci.

Care e următorul om care ți-ar plăcea să te fotografieze?

Tu. Știi asta, ți-am mai zis-o acum ceva timp.

Există dăți când alegi să nu fotografiezi ceva de dragul momentului, să nu-ți scape prezentul încercând să-l imortalizezi? Când realitatea e, să zicem, copleșitoare?

Foarte multe și din ce în ce mai des.

Și regreți că n-ai tras cadrul?

Rar. Uneori da, dar îmi trece destul de repede când văd că toți oamenii din jur cu telefoane sau camere roiesc să prindă momentul și momentul trece pe lângă ei. Și asta vine și dintr-un prea-plin, pentru că uneori cam uit ce înseamnă să trăiesc nemediat, când nu am camera în față. Așa că mai las camera, plec de acasă, mă plimb, văd ce se întâmplă. Dacă e, fac o poză rapidă cu telefonul, dar îmi place mult să fiu în moment.

Ultima întrebare! Cine este Cătălin Georgescu?

[Râde]. Aaah. [Mai râde puțin]. Băi, Cristina, e 03:18 dimineața. 4 ore mai târziu... bună întrebare. 

E amuzant că în ultimii ani mă întâlnesc întâmplător cu oameni pe la evenimente, oameni pe care îi știu mai mult sau mai puțin bine și mă întreabă: „Ce mai faci?” Și cum îmi pun întrebarea asta, întrebare care e super simplă și nu se așteaptă să răspunzi decât „Bă, bine, tu?”, ei bine, eu în momentul ăla pun pauză 5 secunde, ochii îmi pleacă într-o parte și ei probabil cred că sunt fumat sau ceva, pentru că mă gândesc la cine sunt eu, ce fac eu cu viața mea, ce se întâmplă în jur, și încep să cobor într-o spirală descendentă a autoindoielii, îmi pun toată existența sub semnul întrebării în alea 5 secunde și apoi mă întorc și zic: „Bă, cred că binee? I've been better...”

Deci Cătălin Georgescu este un tip care o să tot caute.
_

Toate fotografiile din galerie sunt făcute și editate cu telefonul. Pentru extra-porții, urmărește contul de Instagram al lui Cătălin.

Fotografi cu fotografi, designeri cu designeri, ilustratori cu ilustratori, Unu la unu e o serie de interviuri luate și date de oameni cu pasiuni comune.