Unu la unu: Străzile lui Lumpan

Andrei, sau Lumpan, cum îl știu majoritatea, e un licean de-a doișpea din Spiru. Dar, mai mult decât atât, e fotograf, de ani buni. E posibil să îl știți datorită celui mai longeviv proiect al lui, început din aprilie 2013, #dailylumpan, o colecție de instantanee surprinse zilnic pe stradă, cu care a strâns zeci de oameni în fostul Saint Ink, când și-a expus preferatele. Despre asta și despre alte proiecte ale lui, mi-a povestit la o cafea, privind Calea Victoriei printr-un geam ruginit.

Prima oară când am auzit de tine a fost când am intrat în liceu, la revista LZR, unde toată lumea povestea de un tip, Lumpan, fost lazarist, care se mutase în Spiru. Toate astea se întâmplau acum 3 ani. De atunci faci fotografie? Dinainte?

Serios, din clasa a 6-a, să zicem. Deci de 6 ani. Dar taică-miu fiind fotograf, cumva am aparatele în mână de la el. Adică, uite, am găsit pe net o fotografie alb-negru foarte mișto, făcută de mine cu un vechi aparat de-al tatei, la doi ani. Îți dai seama, nu eram conștient de ce făceam.

E amuzant că și eu tot într-a 6-a m-am apucat, tot datorită tatei. Așa că sunt curioasă să aud dacă el ți-a pus aparatul în mână sau tu l-ai luat.

Eu l-am luat. Știi tradiția cu tava, care se face la un an? Mi-a povestit bunică-mea că pusese acolo o grămadă de chestii, multe strălucitoare, monezi, chestii care puteau să mă atragă. Prima oară am luat o pensulă scorojită și veche și, după ce am stat câteva minute cu ea în mână, am pus-o la loc și am luat o rolă de film de 35mm și cu aia am rămas.

Haha, ce fain. Superstiție, superstiție, dar uite că se adeverește. Mie mi s-a zis că am luat de pe tăviță un stilou, și uite ce fac acum. Dar în toți anii ăștia – te întreb pentru că și eu îmi pun întrebarea asta super des și mi-e extrem de greu să răspund – cum ți se pare că ai evoluat?

Dacă ar fi să faci o comparație între acum și acum 6 ani, e o evoluție foarte mare, o știu eu, mi-au spus-o și restul. Dar simt că în ultimul an, hai, în ultimii doi, nu am mai evoluat așa, ceva foarte deosebit. Dar vom vedea în continuare.

Măcar ai ajuns să îți dai seama dacă fotografia va rămâne pentru tine un hobby sau se va transforma în profesie?

Când am început să caut facultăți pentru la anul, eram setat pe film. La început aș fi vrut fotografie, dar am zis „Băi, stai puțin, că s-ar putea să mor de foame.” Dup-aia, am ajuns la o facultate de Communication & Media Design, la care am fost și admis, dar bănuiesc că [fotografia] va rămâne ca hobby… să zicem, intens practicat.

Chiar, ai câștigat până acum vreun ban din asta?

Am băgat mai mulți bani decât am scos, asta clar. Dar de câștigat, am câștigat. Din ce-mi aduc aminte, 70 de lei dintr-o ședință foto cu un coleg de liceu, zis și Motănel, o nuntă cu 400 de lei și două fotografii cu 1000 de lei, când am avut expoziția #dailylumpan. Bine, dar am dat pe fiecare 200 de lei, să le printez și înrămez, așa că le-am vândut cu 500.

Așa e în fotografie, trebuie să treacă foaaarte mult timp ca să îți amortizezi investiția.

Nu știu dacă ai observat, dar la majoritatea expozițiilor se vând mereu mai multe picturi decât fotografii, pentru că lumea are mentalitatea asta de „am și eu aparat, pot și eu să fac poze”…

„și oricum o găsesc și pe net, deci de ce să o cumpăr?” Sunt curioasă să aud dacă mai printezi câte ceva din ce pozezi, așa, pentru tine. Am observat că albumele foto sunt pe cale de dispariție.

Mi-ar plăcea să am fotografiile printate ca obiect, ar fi foarte mișto să le simți. Dar stai să te gândești „băi, de ce să investesc atâția bani?” Ok, o să mă uit în prima săptămâna, o să deschid albumul zilnic și apoi o să ajungă pe un raft în dulap, ca restul cărților, ajunge să se prăfuiască și să fie șters o dată pe an.

În ăștia 6 ani, ai trecut prin foarte multe. Ce te atrage cel mai mult să fotografiezi?

N-am experimentat foarte mult-fotografie de eveniment, de studio etc. La studio e mișto că poți să îți aranjezi tu lumina, dar, cumva, poate pentru că e mai facil, pentru că nu trebuie să faci nimic decât să observi, am ajuns la concluzia că fotografia de stradă e preferata.Totul e deja acolo și trebuie să prinzi doar lumina sau unghiul bun.

Pentru următoarele luni, ce expoziție ai în plan?

Mi-am dat seama că la spațiile dedicate strict vernisajelor, expozițiilor, e foarte fain în prima zi, e multă lume, e cu cântec, dar dup-aia nu mai vine nimeni, poate doar vreo 4-5 oameni. Și dacă mai e și un spațiu underground, cum îmi place mie, eventual e și închis și trebuie să stau eu o mie de ani să caut cheia. Și atunci m-am gândit să fac la Carusel. Sper.

Prima expoziție a ta a fost #dailylumpan. Cum a fost experiența?

Deosebită. Doar că în momentul ăla parcă nu simțeam că e expoziția mea, știi? Îmi place foarte mult să le organizez, dar în momentul în care ajung pe perete – e gata, urmează să le strâng și să le țin undeva sub pat, unde ajung toate de obicei. Dar una care nu a fost personală, însă la care am depus foarte mult efort și am gândit-o destul de mult a fost cea din Plantelor 47, din cadrul festivalului Super. Acolo m-am axat mai mult pe organizarea expoziției și pe conceptul ei final, n-am avut prea mult timp să mă gândesc la lucrările mele. Nici nu voiam să expun la început, dar m-am gândit să nu ratez ocazia. Am expus 4 fotografii din colecția the face, care începea să se contureze ca un proiect, dar m-am despărțit de Elena, care era subiectul – poate îl voi reîncepe altcândva, cu altă fată. Așa că și anul asta sper să iasă ceva frumos la Super, când o s-o facem.

Uite, ca să schimbăm puțin subiectul – ultima oară când ne-am văzut, cred că la vreo ședință (plic), vorbeam de facultăți. A rămas Olanda?

Da, în Haga am fost admis, iar în februarie o să mă duc să văd ce și cum pe acolo. Dar am mai fost, maică’mea locuiește de șase ani acolo și când mă duc, stau câte două luni. Pot să fiu și ghid la cât de bine am ajuns să știu locurile. Și ce e fain e că vin foarte mulți prieteni cu mine, care vor și ei în Haga.

E un an important pentru tine, asta-i clar. Dar și aglomerat. Mai ai timp să îmbini toate astea cu fotografia?

Bine, acuma na, fiind mai mult fotografie de stradă, doar observ și fac poza. Nu e ca un job, să zici că acum nu pot să îl mai fac. Oricum, am toate pozele la Favorites, un album special unde ajung toate reușitele după ce le editez. Nu le postez imediat, așa că se adună și, în zilele în care n-am nimic de postat, văd ce îmi mai place de acolo.

Sunt mulți fotografi care se află într-un hate relationship cu camera telefonului, pe motiv că e sub nivelul lor să o folosească. Tu mergi pe ideea că cel mai bun aparat e ăla pe care îl ai la îndemână?

Eh, așa sunt și mulți fotografi care cred că dacă nu tragi pe manual, nu ești profi. Dar da, am ajuns să fotografiez mai mult cu telefonul, aș spune chiar că a devenit baza. Uite-l cât e (mi-a spus arătând spre iPhone 5s-ul lui din colțul mesei). Pentru digital, e destul. Dar și pentru print. Expoziția #dailylumpan din februarie 2014 a fost făcută doar cu telefonul, erau 90 de fotografii tip Polaroid și 10 au fost mari – una singură mai pixelată, dar era de la zoom.

Vorbind de comparații. Ai lucrat și pe digital, și pe film. Care ți-e mai aproape de suflet, cu care te simți mai comod?

Cu digitalul e mult mai comod, descarci fotografiile, le prelucrezi și gata. Ești sigur că nu le pierzi, ai calitate mult mai mare și, după ce ai luat aparatul, e gratis. Și pe film am făcut multe fotografii și încă mai fac, în special cu prietenii, dar asta deoarece car după mine o săpunieră (un point&shoot pe film). Am și aparate cu role, care-s foarte grele, dar sunt foarte mișto ca obiect. Când deschid dulapul cu aparate și mă uit la ele, sunt superbe, dar nu pun mâna pe ele că să le iau cu mine. Ai doar 36 de cadre, durează și costă să le duci la developat, nu știi ce ai făcut – dar eh, mai fac așa din când în când, de hipster, e fun să ai o săpunieră d-asta, te duci la un party și le mai faci prietenilor cu blitz-ul câteva fotografii. Cumva, m-am obișnuit să fac chestiile tip glumiță pe film, și dacă e ceva serios, îmi iau digitalul. Plus ca am găsit în Lightroom câteva sute, dacă nu mii de efecte care îți dau senzația de film. Au studiat toate filmele posibile pus pe fiecare aparat.

Așa că se ridică întrebarea de ce să mai faci poze pe film.

Făceam foarte multe când încă mai găseam în frigider filme de-ale lui taică’miu, alb-negru, pe care le developam chiar eu, că îmi plăcea asta cel mai mult. Dar acum am ajuns la fundul cutiei.

Ok, deci telefonul e baza. Mereu cu tine, parte din tine, totul vine automat. Tu te-ai obișnuit. Dar prietenii cum reacționează? Pe mine mă iau mereu cu „Băi, iar faci poze?!”

În ultima perioadă nu mai fac așa multe sau sunt singur când le fac. Dar înainte primeam numai reacția „Ah, Lumpan cu aparatul!” Dar era din simpatie.

Eh, peste ani o să ne mulțumească.

Să știi că. Atunci când fac fotografii cu prietenii, mă gândesc că „Mamă, ce mișto o să fie peste 20 de ani când ne uităm la fotografiile astea!” și încep să fac muuulte și ei: „Haaaai, măi!”

Apropo de motive, am văzut la descrierea Instagramului tău citatul “being an artist without knowing why”. Chiar, nu te-ai întrebat niciodată de ce faci asta, de ce fotografiezi?

Bună întrebare, chiar nu m-am gândit niciodată. Citatul l-am găsit pe o gumă de șters dintr-un muzeu de artă contemporană pe care scria “I’m an artist, don’t ask me why” și m-a distrat așa de tare încât am zis că preiau motto-ul.

Pe scurt, că-mi place. Sunt momente pe care le prind și apoi le am să mă uit oricând la ele și așa îmi aduc aminte de senzațiile pe care le aveam în momentul ăla. Dar mai e și motivul pentru că celor din jur le plac fotografiile mele.

Dar mai e și ideea că dacă stai cu aparatul la ochi, pierzi momentul în sine, nu îl mai trăiești la maxim.

Da, dar uite, la petreceri, eu nu sunt genul care dansează sau bea în exces; mă simt mult mai bine făcând fotografii decât să dansez. E modul meu de a mă distra.

Dacă vreți să îi vedeți portofoliul, aruncați un ochi pe site-ul lui Lumpan. Și pregătiți-vă, curând va urma un eBook după proiectul 84:14.
_

Fotografi cu fotografi, designeri cu designeri, ilustratori cu ilustratori, Unu la unu e o serie de interviuri luate și date de oameni cu pasiuni comune.