Virginia Lupu pe străzi întunecate

Mădălina pune o poză pe Facebook cu bunicul ei mort în coșciug, iar a doua zi se trezește cu contul suspendat. Decide apoi să nu-și mai dea numele real pe Facebook și își construiește un pseudonim, pentru că oricum nu-i rău să te divizi, să ai două identități și să descoperi unde se întâlnesc și unde se separă.

Virginia Lupu fotografiază oameni pe care mulți nu vor sau nu au ochi să-i vadă, dar pe care ea își dorește să-i arate tuturor, pentru că îi găsește minunați. Îi fotografiază pe străzi, la petreceri, în casele lor. Virginia circulă oriunde și peste tot, „ca niște haine second hand”.

Biologica locuiește o vară întreagă într-un apartament pe la Intercontinental, cu cinci fete transsexuale care fac sex-work, iar ele îi dau porecla asta pentru că din punct de vedere biologic doar ea e femeie.

Mădălina = Virginia Lupu = Biologica

***

Când a venit acum câțiva ani în București, Virginia Lupu nu știa foarte clar ce vrea să facă sau în ce direcție să o ia. La un moment dat, a realizat că asimilase prea multă teorie prin școli și că nu făcea nimic practic. Dintr-un conglomerat de întâmplări, întâlniri și indicii personale a înțeles că vrea să exploreze cât mai mult; asta plus asocierea cu câțiva prieteni care făceau poze au condus-o acum câțiva ani în fața spitalului Obregia, de unde și-a cumpărat primul aparat foto, un Canon mic, analog. De atunci face fotografii doar pe film – cu o cameră digitală s-ar supune unui șir nesfârșit de încercări și simte că ar rata tocmai esențialul.

Primul aparat era stricat, dar a rezistat cu el. S-a dus la Negreni, un târg imens din Cluj, și acolo a tras pentru prima dată mai multe filme. A început apoi să meargă prin târgurile din Valea Cascadelor și Vitan și să umble nopțile pe străduțe ascunse și întunecate. Mergea cu aparatul în mână, țipa după oameni și atunci îi fotografia. Căuta oameni ai străzii, sex-workers și, în general, persoane pe care societatea le neglijează. Nici nu a interesat-o vreodată să pozeze altceva în afară de oameni sau de obiectele lor, pentru că doar așa a putut să practice un schimb din care să aibă ce învăța. N-a avut niciodată reticențe sau frici; poate milă, uneori, rar, dar a încercat mereu s-o concretizeze într-o îmbrățișare sau în orice altă formă de apropiere care l-ar încuraja pe omul din fața ei. Are amintiri cu toți. Cu unii s-a fotografiat obraz în obraz, alții i-au dăruit frunze, uneori flori; Ursuleț, „o gagicuță mișto, de 68 de ani, de pe Maria Rosetti”, i-a dat o lingură psy, iar Nea Popică, vecinul ei care stătea cu mulți porumbei într-o ghenă, i-a făcut cadou de ziua ei o brățară cu pietre roz. Virginia le-a păstrat pe toate, sunt zestrea ei.

Într-o seară, acum vreo patru ani, era într-un taxi în drum spre casă. „Taximetristul mi-a zis că avusese o seară de căcat, pentru că un bărbat-femeie îi pusese mâna pe pulă, iar el a scos bâta și a vrut să-l bată. I-am spus să mă lase unde îl lăsase pe omul ăla și așa am ajuns în fața unui club gay. Atunci am realizat că vreau să fac proiectul ăsta pe persoane trans, LGBT, queer, tot ce cuprinde lumea asta.” La început n-avea voie să facă poze înăuntru, trebuia să-i scoată pe oameni afară ca să le facă o fotografie. Nu după mult timp, s-a mutat undeva la Carol cu Moșilor, pe unde era și Queens, unul dintre cele mai cunoscute cluburi LGBT din București. Le-a propus să le facă niște filme scurte de prezentare și postere, doar ca s-o lase să pozeze înăuntru, iar ei au fost de acord. Așa a reușit să se integreze printre oamenii care o interesau și, cu timpul, a ajuns să-i pozeze mâncând, făcând sex sau plângând, îmbrăcați în corsete, plase, dantele, paiete, auriu și leopard, cu machiajul pe jumătate pus, cu perucile date jos sau în dresuri rupte.

Alexandra Gold, Letisia Shine, Anna Transex, Denisa și Amber Queen sunt cele cinci fete trans cu care Virginia s-a mutat cam în aceeași perioadă, în apartamentul de pe la Intercontinental. Era o minoritate printre ele, de-aia i-au și spus Biologica. „Transsexualele erau cele mai pregnante în fotografiile mele pentru că am reușit să le cunosc mult mai îndeaproape. Inițial mă interesau momentele lor de distracție, zâmbetele lor, privirile pe care le aruncau bărbaților din club. Pe atunci fetele nu înțelegeau ce e cu mine. Eu mă duceam în club, mă îmbătam, eram cu aparatul meu pe film lipit cu scotch, super ghenă. Știi cum e mitul ăla, cu cât e mai mare obiectivul cu atât e mai tare fotograful. În lumea lor circula chestia asta, că trebuie să ai un mega DSLR, și nu înțelegeau ce fac eu cu chestia aia, cu aparatul meu vechi. Treptat a început să mă intereseze mai mult ca aparatul să vadă în sufletul lor.” Tot atunci s-a produs o schimbare radicală pentru felul în care Virginia fotografia, deoarece subiectul se preta la ceva mai mult decât căutare, fugă și curiozitate. „A fost o schimbare totală de paradigmă, pentru că deodată am ajuns să cunosc întâi, să-mi ofer timp, să diger informația și abia apoi să fotografiez. Să-mi spui, să-ți spun, să-mi dai, să-ți dau. Îmi plac foarte mult privirile țintite înspre aparat și sunt foarte interesată de modul în care mă privește cineva, mai ales pentru că mă deschid foarte mult atunci când fotografiez și mă simt vulnerabilă. Pot să descifrez extrem de multe enigme din fotografie despre mine și despre modul în care mă percep ceilalți.”

Virginia se consideră mai degrabă o unealtă și simte că munca ei e despre oamenii pe care îi pozează, nu despre ea. „Rolul meu e minuscul în comparație cu al lor. Despre mine poate fi vorba când încerc să-mi dau seama de cum vreau să organizez o expoziție sau când mă gândesc cum să aranjez fotografiile.” Însă fotografiile ei, cu precădere cele mai recente, despre comunitatea trans, au un caracter diaristic foarte puternic – deși asta poate fi afirmat și despre pozele mai timpurii, făcute oamenilor de pe stradă, care reprezentau tot înregistrarea experienței personale; diferită era abordarea, atunci mai spontană și mai aspră. Transferul emoțional se realizează de ambele părți ale aparatului, în permanență, și personale sunt deopotrivă consemnarea momentului și selecția ulterioară care este supusă privirii din exterior. Așadar, demersul fotografic nu e o descriere documentarist-obiectivă – primești fragmente dintr-o narațiune pe care o completezi singur. Premeditat e foarte puțin, poate când îi roagă să privească înspre aparat, să miște un picior sau să apropie un obiect în cadru.

De când și-a propus să locuiască cu cele cinci fete, a fost hotărâtă să surprindă fotografic anumite momente. „Sunt un membru adoptat al acestei comunități. E clar că nu fac parte din ea, pentru că nu am întâmpinat aceleași drame sau obstacole, nu am avut aceeași traiectorie, dar am ascultat și am înțeles și așa am fost adoptată.” Fetele au știut foarte bine din capul locului cine e ea, care îi sunt intențiile și ce urmărește, dar legătura care s-a creat a fost de departe mai pregnantă decât relația profesională. Virginia le-a fost fotograf, dar și prieten – valabil pentru majoritatea oamenilor pe care i-a pozat, ceea ce ea își și dorește și își asumă. „Tot timpul mi-am dorit în viața mea o gamă cât mai diversificată de oameni, să am relații diferite cu fiecare și să nu urmez un pattern. Fotografia și tot ce gravitează în jurul scopului meu fotografic e benefic și scopului meu personal, iar asta funcționează și invers. Vreau să mă duc unde nu s-a mai dus nimeni și să arăt ce alții n-au chef să vadă.”
_

Virginia în varianta tumblr e samsarainsahara, iar expoziția ei cea mai recentă, despre cei trei ani dedicați comunității transgender, poate fi vizitată în București, la galeria Suprainfinit (Popa Nan 82, et.2) până pe 20 mai.