Vlad Gayraud şi fotografiile lui călătoare

Trezitul devreme e cel mai important lucru, spune el, altfel dormi până târziu, că nu te așteaptă nimic. Iar fotografia e singurul lucru care îl trezește de dimineață.

„Întâi am fost eu, călătorul, și fotografia jurnalul meu, apoi a devenit o terapie. Plăcerea fotografiei stricte s-a dezvoltat pe parcurs. La început a fost nevoia de deprindere.”

Interviu

Cauți momentul sau îl creezi?
Îl creez și nu-l creez. Doar prin simpla prezență nu ai cum să nu influențezi, plus un aparat. Nu trag de la distanță, ci cu obiectivul de 20mm care mă pune în postura de a fi aproape de subiect, și de fapt asta îmi place cel mai mult. Lucrurile sunt la fel peste tot, aparent se manifestă diferit și trăiesc în diferite contexte, n-aș putea să-ți spun exact ce am căutat în fiecare lucru, dar cu siguranță am observat ce se întâmplă în jurul meu.

Ai foarte puține serii de fotografii din România. De ce?
Îmi place să călătoresc în afară pentru că parcă ești mai atent la orice alt aspect și e mai ușor să te desfășori când ești detașat de locul pe care-l vizitezi și dacă nu știi nici limba, cu atât mai bine. Nu sunt foarte împăcat cu ce se întâmplă în țară, dar îmi place în România, ca dovadă faptul că mă întorc tot timpul aici.

Am auzit asta des. Ție ce nu-ți place?
În România tot timpul se găsește cineva care să țipe, dacă nu eu, să fie nemulțumit, să existe exemplul țării de lângă, când de fapt oriunde te duci găsești oameni care aruncă cu pietre după câini. Plus că mă lovesc de tot felul de obstacole, am impresia că nu sunt suficient de descurcăreț să fac ce vreau aici fără să mă lovesc de oameni și de programul lor.

Să înțeleg că oamenii sunt peste tot la fel?
Da, doar că vorbesc altă limbă, au alte religii, însă tot aspiră la viața cea bună din Statele Unite, n-au bani, dar își cumpără mașini. În afară măcar rămân detașat.

La ce serie de fotografii lucrezi în momentul de față? Și ce mai plănuiești să vezi?
Totul face parte dintr-o mare călătorie de a descoperi întrebarea, nu am nici întrebarea, nici răspunsul. Deocamdată știu că există momente și imagini la care sunt prezent și pe care le imortalizez. Probabil aș strica rezultatul creat prin vizor dacă aș vorbi despre serii. Tot ce fac acum e un exercițiu pentru marile momente când voi ajunge să fac lucrurile pe care le vreau eu și unde le vreau. Nu pot să vorbesc despre ceva care s-ar putea să nu iasă, știu că am atracție către niște lucruri, că trebuie să merg într-un loc. Eu sunt mult pe simțit.

Te-am prins. În ce loc simți nevoia să mergi acum?
Poți să scrii acolo că Vlad vrea să ajungă să facă poze la Halta Mândră. Nu pot să vorbesc despre ceva care s-ar putea să nu iasă, plus că știu și că s-ar putea să-mi schimb intenția pe parcurs și să mă întorc cu ceva diferit față de lucrul de la care am plecat.

De ce nu acum? Ce te oprește?
Îmi lipsesc timpul și experiența deocamdată. Acum doi ani am zis că îmi dau cinci ani până să ajung acolo. Cumva mai am jumătate din drumul pe care mi l-am propus să-l parcurg și apoi o să știu despre ce e vorba în fotografiile mele și despre ce fac acolo.

Printre puținele fotografii din România sunt unele cu copii. Care e povestea lor?
În marte parte sunt făcute în Dobrogea și în sudul țării. Orice fotografiezi are legătură cu prezentul și trecutul. Singurii care reprezintă viitorul sunt copiii. Ideea e de spații de joacă, rupt de tot ce se întâmplă în București. Copiii nu se mai joacă pe străzi în București, se văd doar la școală, ca și cum prima oară când ies din casă sunt deja adulți. Ca o trecere în revistă, să te joci în hală, pe maidan, e o treabă favorabilă pentru dezvoltarea ta. E nasol să nu mănânci praf când ești mic.

Ziceai că nu îți place să vorbești despre fotografiile tale. Atunci compară-le cu niște cărți.
Ideal ar fi să fac serii de fotografii care să fie așa cum e construit romanul lui Bulgakov,  Maestrul și Margareta sau Ilf și Petrov. Îmi place tot la ele, de la construcție până la limbaj.

L'enfantaisie, site-ul lui Vlad Gayraud. 

Alexandra Văcăroiu are 22 de ani, e studentă la foto-video și mai sus e primul ei interviu. Îi plac călătoriile cu trenul, mirosul de scorțișoară și străzile neumblate, ceea ce se simte și-n fotografiile ei(plus o doză de senzualitate și de piele). După ce-a închis telefonul cu Vlad de mai sus, s-a decis că trebuie să termine de citit Maestrul și Margareta.