Cineclub FILM MENU - FOCUS QUEER: The Hunger (r. Tony Scott)

Începând cu luna februarie FILM MENU organizează în fiecare seară de miercuri în sala de cinema din UNATC proiecții cu filme care ilustrează problemele abordate dîn dosarele revistei. Dosarul Film Menu #21 va fi dedicat cinemaului queer, care chestionează granițele general acceptate social între sexe și celebrează diversitatea sexuală. Următoarele 7 săptămâni vor fi proiectate filme care reflectă aspecte legate de tematica queer, urmate de discuții.

Miercuri, 19 februarie, de la ora 19, în sala de cinema a UNATC, The Hunger, regizat de Tony Scott în 1983. După film, urmează o discuție moderată de Simona Mantarlian și Alexandru Vizitiu.

***

The Hunger (1983) este unic în filmografia regizorului Tony Scott. Film de debut, e singurul său film horor şi e unicul, până la Domino (2005), în care acţiunea este relatată dintr-o perspectivă feminină. Statutul de autor al lui Tony Scott a fost confirmat abia după moartea lui, în 2012, cu Manohla Dargis botezându-l „un regizor care excela prin exces” , iar Ignatiy Vishnevetsky denumindu-l un futurist (cot la cot cu Michael Mann, o comparaţie foarte potrivită între doi regizori contemporani care lucrau în paradigma hollywoodiană, dar în acelaşi timp reuşeau să o depăşească), şi clasificându-i stilul ca „abstracționism cinematic”. În ciuda acuzaţiilor de style over substance, regizori ca Tony şi Ridley Scott, Adryan Lyne, Alex Proyas sau David Fincher - care au început cu reclame şi videoclipuri muzicale înainte să-şi facă debutul în film - nu erau influenţaţi de Hollywood-ul clasic, ci de cinematograful european. Din moment ce ei trebuia să transmită o idee în aproximativ două minute, îşi căutau inspiraţia în filmele ce încălcau regulile naraţiunii convenţionale; aşa că jump-cut-urile lui Godard sunt inspiraţia pentru montajul accelerat şi frenetic al acestora, iar ambiguitatea sexuală a unor artişti precum Flock of Seagulls, Duran Duran sau Madonna se potrivea ca o mănuşă cu cea din filmele Valului Negru sau din filmele de serie B italiene. Aşa că nu ar trebui să ne surprindă faptul că Tony Scott l-a numit pe „Miklós Jancsó drept una dintre inspiraţiile principale” . Aceasta este una dintre calităţile şi defectele celor cu background-ul lui Scott: cinefili, inspiraţi de cinemaul mondial, ei au împrumutat stilul vizual (dar nu şi tematica sau intenţia) unor regizori precum Godard, Buñuel sau Murnau şi le-au atribuit filmelor de gen (horror, S.F. etc.), rezultând nişte filme superbe şi inspirate din punct de vedere vizual, dar cu abordări superficiale ale temelor sau ale poveştilor. Cel mai des, mai ales la începutul carierei lor, aceştia au fost acuzaţi de pretenţiozitate. La un anumit nivel, în cazul lui The Hunger acuzaţia de pretenţiozitate este îndreptăţită, acesta fiind un film cu vampiri, dar cu aspiraţii ceva mai elevate decât filmele lui Jesus Franco.

The Hunger este povestea lui Miriam (Catherine Deneuve) şi John Blaylock (David Bowie), doi vampiri - ea pur-sânge, care nu îmbătrâneşte, iar el transformat de ea în vampir, şi care, după câteva sute de ani, începe să îmbătrânească subit (filmul mai implică faptul că toţi partenerii lui Miriam nu mor, ci se degradează la infinit). Lăsată fără pereche, Miriam caută un/o înlocuitoare pentru John, găsind-o pe Sarah (Susan Sarandon). Astfel în timp ce prima jumătate analizează procesul de îmbrătrânire şi felul în care îl acceptăm, a doua parte devine o poveste de dragoste (seducţie) între două femei. Privind acest film este uşor de înţeles de ce Scott a fost acuzat (sau de unii aclamat) că preferă stilul, şi nu povestea. Povestea e subţire şi personajele sunt schiţate, dar filmul arată superb, cu o paletă întunecată, decoruri expresioniste, atmosferă lugubră şi secvenţe onirice (nu foarte diferite de Vampyr sau de Nosferatu). De asemenea, se poate ghici că Scott şi-a început cariera ca regizor de reclame şi videoclipuri muzicale: secvenţa de început, stilată şi transgresivă, e practic un videoclip pentru trupa Bauhaus; iar scena de dragoste dintre Susan Sarandon şi Catherine Deneuve e filmată ca o reclamă pentru parfumuri.

Vampirii au fost întotdeauna populari în ficţiune, şi pentru un motiv foarte simplu: sunt mult mai „maleabili” decât alţi monștri. Sunt mai ofertanți decât vârcolacii, prin care poţi doar să analizezi lupta omului cu bestia din sufletul lui, sau de monstrul lui Frankenstein, prin care poţi analiza tema omului care se joacă de-a Dumnezeu, şi cu siguranţă mult mai interesanţi (din moment ce au o personalitate) decât zombii. La vampiri, tema centrală este teama faţă de necunoscut; iar un număr de scriitori ai secolului al XIX-lea (Bram Stoker, Joseph Sheridan Le Fanu, James Malcolm Rymer, John William Polidori), prin combinarea trăsăturilor mai multor monștri (moroi, strigoi, vârcolaci, zombii etc.), au putut să creeze tot felul de paralele sau aluzii, în funcţie de intenţiile lor. Ceea ce rezultă e un monstru modern, care într-o poveste e personificarea unei ciume (Nosferatu, de Murnau), iar în alta a deviațiilor (sau ceea ce sunt percepute drept deviaţii) sexuale.

The Hunger, deşi o adaptare a romanului de Louis Whitley Strieber, are la bază, ca orice poveste cu o femeie vampir, romanul Carmilla (1872) de John William Polidori, în care eroina poveştii, o tânără pe nume Laura, e „sedusă” de misterioasa Carmilla. Literalmente, toate filmele în care vampirul e şi femeie (şi inevitabil lesbiană sau bisexuală) sunt adaptări, mai mult sau mai puţin fidele, ale acestui roman; de la Et mourir de plaisir (1960), al lui Roger Vadim, până la Lesbian Vampire Killers (2009); chiar şi Vampyr (1932), al lui Carl Theodor Dreyer, e bazat pe două poveşti ale lui Polidori, una fiind Carmilla (ce-i drept, cu toate elementele erotice înlăturate), iar cealaltă The Room in the Dragon Volant. Aici intervine şi o mare problemă cu reprezentarea femeilor şi a lesbienelor în aceste poveşti. În primul rând, pentru că a fost scris în secolul al XIX-lea, nu se discută vreodată despre sex, dar „apetitul” Carmillei evocă în mod inevitabil o altfel de pasiune, cu aluzii foarte evidente la ce fel de relaţie au cele două fete (şi ce intenţii are Carmilla). În al doilea rând, ideea că bisexualitatea sau lesbianismul sunt rezultatul decăderii morale, ca şi implicarea faptului că homosexualii sunt „prădători” care abia aşteaptă să convertească heterosexualii, sunt incredibil de ofensive.

The Hunger, în esenţă, este un exploitation film, filtrat prin ochiul cinefilic al lui Tony Scott; cu o distribuţie, stil vizual şi o coloană sonoră perfecte pentru ca acesta să devină un film cult. Şi totuşi, în ciuda faptului că Miriam şi John sunt trataţi ca nişte figuri tragice, iar în dorinţa lui Miriam pentru o pereche se poate citit mai mult frica de a nu fi singură, decât cea a unui monstru insaţiabil, filmul nu reuşeşte să depăşească genul de caracterizare moralizatoare (conservatoare) a vampirilor (şi implicit, a sexualităţii). O parte din vină îi aparţine regizorului Tony Scott, care nu a fost niciodată confortabil cu reprezentarea onestă a unui personaj feminin, iar scena de sex dintre Miriam şi Sarah e un exemplu perfect al male-gaze-ului. Dar filmul a ajutat în crearea unui precedent, în care vampirii nu sunt nişte prădători imorali, ci nişte outsideri, care îşi caută rostul într-o lume care nu-i vrea, provocaând apariția unor filme precum Nadja (1994) sau The Addiction (1994). Din acest punct de vedere, The Hunger trebuie văzut ca începutul unui fel mult mai onest de a aborda acest subiect, care în trecut era rezervat senzaţionalismului.