Cineclub FILM MENU: Permanent Vacation (r. Jim Jarmusch, 1980)

De ce merită văzut filmul?

Permanent Vacation prezintă povestea unui adolescent rătăcitor într-un New York dezafectat al anilor ’80. Allie (Charlie Parker), citește din Cânturile lui Maldoror / Les Chants de Maldoror, străbate străzile fără vreun scop precis și intră în contact cu tot felul de personaje care mai de care mai fistichii. Printre ei se numără John Lurie, saxofonist, performer și filmmaker - actor fetiș a lui Jarmusch și alți exponenți mai mult sau mai puțini cunoscuți ai scenei underground-ului newyorkez. Filmul e plin de tropi documentari, de la peisajul urban post-industrial, la personaje și fenomene culturale – simptome ale unor subculturi și mode stradale de tipul punk, club fashion, beat ș.a. Jarmusch surprinde de la distanță, într-un exercițiu de modestie epistemologică a la Antonioni, o poveste intimistă, despre un tip foarte precis de existențialism post-modern. Dacă expresioniștii germani ai anilor ’30 construiau decoruri cu perspective acuzate, tușe groase și lumini clar-obscure pentru a obține efectul de angoasă, un post-modernist ca Jarmusch captează angst-ul printr-un cotidian banal și apăsător. Allie e un protagonist atipic, pe care – cum e adesea cazul la Jarmusch - nu prea știi de unde să-l iei. Je m'en fiche-ist, pseudo-intelectual, cu valențe poetice, accesul la el ne este restricționat programatic. Distanța dintre personaj și percepția spectatorului lasă locul unei curiozități intime, care se rupe de noțiunea clasică a protagonistului – ca persoană în acțiune care, pentru a-ți putea arăta natura sa, trebuie să participe activ. Permanent Vacation este debutul lui Jarmusch în lungmetraj și un testament împotriva construcțiilor narative clasice. Un omagiu post-modern al influențelor sale. Un manifest anti film-school, în contextul în care școala de film de la New York, neimpresionată de felul în care Jarmusch folosise resursele acordate de ei, nici măcar nu au dorit să-i înmâneze diploma de absolvire.

Leila : Where have you been? I haven't seen you since Thursday.
Allie : Walking, just walking around. I can't seem to sleep at night, not in this city.
Leila : Doesn't seem like you sleep at all.
Allie : Well, I have my dreams while I'm awake.

Ce trebuie văzut înainte și după?

Permanent Vacation nu e genul de film care trebuie văzut după o rețetă. Eventual, ar fi de vizionat într-un șnur de mai multe filme care se învârt cam în aceeași zonă a plictisului de (post)adolescență, dar nu neapărat într-o ordine anume. Să zicem c-ar fi de-un maraton împreună cu Days of Being Wild (r. Wong Kar-wai, 1990), Say Anything… (r. Cameron Crowe, 1989) și Submarine (r. Richard Ayoade, 2010). Iar în ceea ce privește filmografia lui Jarmusch, nu cred totuși c-ar trebui început cu filmul ăsta când pornești s-o explorezi (chit că e debut). Mai degrabă îl lași pe mai târziu ca să-l descoperi ca o relicvă de tinerețe, de care te bucuri având în minte toate momentele care ți-au dat frisoane în filmele lui cele mai bune.

Ce trebuie știut despre regizor?

Jim Jarmusch nu mai are nevoie de nicio prezentare, e preferatul multor cinefili și multor generații, el însuși având destui continuatori și emuli. Filmele lui se bazează în general pe un mood specific, pe o atmosferă impregnată în spații și oameni, de cele mai multe ori depășind granițele unui plot tradițional și punctând în fine dilemele zilnice ale protagoniștilor, mai mult sau mai puțin simboliste, mai mult sau mai puțin parodice. Cam așa a făcut tot zig-zag-ul între capodopere cu tineri de la marginea societății (Stranger Than Paradise și Down by Law, cu rătăciții lor minunați), vignete la măsuța de cafea (evident, Coffee and Cigarettes) și conversații în taxi-ul nocturn (Night on Earth), ori filme cu personaje ceva mai exotice (în feluri diferite, Dead Man și Only Lovers Left Alive). Mai recent, Paterson e un alt gest de maestru, trasat în câteva perindări cotidiene ale unui poet-șofer de autobuz, în niște micro-detalii de viață simplă care naște poezie.