Cineclub FILM MENU: Salaam Cinema (r. Mohsen Makhmalbaf, 1995)

De ce merită văzut filmul?

În 1995, regizorul iranian Mohsen Makhmalbaf dorește să sărbătorească împlinirea a 100 de ani de la invenția cinematografului prin realizarea unui nou film. La audiție, se prezintă 5000 de persoane, înghesuiți într-o mare de ambiții actoricești și formulare de înscriere. Aici începe și Salaam Cinema, o explorare documentaristă, auto-referențială, care are în prim plan străduințele copleșitoare ale celor care au venit să obțină rolul și simularea demiurgică pe care o stăpânește Makhmalbaf. Pentru cineast, tertipurile prin care viitorii-posibili-actori încearcă să plângă sau să râdă natural, sunt eclipsate de descoperirile pe care le face în timp real despre ei, dar și despre el. După ce anunță „Sunteți și subiectul, și actorii acestui film”, începe un expozeu în care Makhmalbaf e amuzant, tranșant sau crud, ori își tachinează participanții. Un experiment interesant pe care-l face e să lase două fete intervievate să-i ia locul în scaunul de regizor, iar acestea chestionează concurenții după aceleași metode pe care Makhmalbaf le aplicase asupra lor mai devreme. Atât actorii, cât și regizorul, sunt prinși în acest triumf al adevărului, interogând și mecanismele societății iraniane, care ajunge să dezvolte un cult emoționant în jurul cinema-ului. Salaam Cinema poate fi văzut și ca o lecție de actorie și regie, coroborată, în parte, cu ideea de auteurism, care apare aici ca funcție, mai degrabă, decât condiție precursoare sensului.

Ce ar trebui văzut înainte și după?

Makhmalbaf își începe discursul non-convențional unor rigori de realizare clasice cu Once Upon a Time in Cinema (1992). Trecerea de la documentar la ficțiune e alunecoasă. A moment of Innocence (1996) reconstituie cu actori fapta pe care Makhmalbaf o comite la 17 ani și care îl pune în închisoare pentru aproape 5: înjunghierea unui polițist la un protest. Nu se poate discuta despre experimentele meta-filmice ale lui Makhmalbaf fără intervenția lui Abbas Kiarostami, care a inaugurat acest gen în Iran cu al său Close-Up (1990), bazat pe cazul real în care un tânăr a fost arestat pentru că și-a asumat identitatea lui Mohsen Makhmalbaf. În Shirin (2008, r. Abbas Kiarostami), 114 actrițe iraniene, plus franțuzoaica Juliette Binoche, se uită la un film adaptat după un poem persan, dar pe care nu-l vedem niciun moment, ci ne fixăm privirea intruziv și timp aproape două ore pe fețele spectatoarelor, cu fundalul sonor al filmului proiectat. După ce guvernul îi interzice să facă filme, Jafar Panahi își montează camera de filmat într-o mașină și lucrează ca șofer fără bani, pentru a captura, în Taxi (2008), un portret stroboscopic al Teheranului și al oamenilor lui. Merită văzut și This Is Not a Film (r. Jafar Panahi, 2011).

Ce ar trebui știut despre regizor?

Makhmalbaf are 22 de ani în timpul revoluției islamice din 1979 și, dacă 5 ani mai devreme a înjunghiat un polițist într-un puseu împotriva shah-ului Pahlavi și a regimului monarhic restrictiv, de acum schimbă armele cu care se angajează social și se folosește de cinema. Dar filmele lui nu sunt despre Iran, ci despre oameni în genere, a căror sensibilitate funcționează oriunde după aceleași resorturi emoționale. Cu The Afgan Alphabet (2002), reușește să schimbe o lege în Iran prin care li se deschid porțile spre educație a jumătate de million de copii afgani, refugiați în țara lui.

***

Intrarea este liberă. Proiecția filmului va fi urmată de o discuție moderată de Codruţa Irina Corocea și Diana Smeu, redactori Film Menu.