De ce merită văzut filmul?
Cred că Showgirls are un solid potențial pentru cea mai mare plăcere vinovată din toate timpurile. E o odă a flamboaianței și a exagerării pe ritmurile unor momente de dans (și striptease) în costume sumare, translucide și încântător de kitchioase, a cărei mari calități e faptul că nu ști în ce măsură trebuie să o iei în serios. Filmul lui Verhoeven e un fel de rafinament întors cu susul în jos, un joc erotic undeva între parodic și accidental comic, o opulență excesivă a reflectoarelor și a culorilor tari care se transformă într-un foarte tăios (mai greu și evident) comentariu social la adresa Las Vegas-ului și a modului în care sexualitatea și nuditatea au devenit bunuri de consum, croite în mare parte pentru satisfacția unui public masculin. Personajul principal, Naomi (Elizabeth Berkley), deși parcă suprarealist de naivă, lansează, totuși, prin vocalele afirmații I’m not a whore și printr-o asumare complete și controlată a propriei sexualități, niște teze solide despre ceea ce înseamnă reprezentare feminină pe ecrane. De altfel, întregul film devine un show asumat, un fel de fake catfight, în care absurdul fățărniciei industriei divertismentului devine amuzant și antrenat. În plus, Showgirls nu trebuie ratat pentru dialogurile sale pe cât de cretine și de cringey, pe atât de savuroase și de quotable și pentru cele mai comice scene de sex (cică) filmate vreodată.
Ce ar trebui văzut înainte și ce după?
Indiferent dacă înainte sau după, cred că Showgirls merge mână în mână cu cele două filme din seria Magic Mike (r. Steven Soderbergh), respectiv Magic Mike XXL (r. Gregory Jacobs), fie din intenția (ratată sau nu) a primului de a contura ceva din „întunecatele căi ale striptease-ului”, fie din acel comic la limită al mult prea jucatelor mici performance-uri erotice , fie din perspectiva acelui superficial de care te bucuri că e superficial (la care se adaugă dialoguri la fel de cretine) – sunt două plăceri vinovate la fel de opulente într-un erotism de consum asumat și la fel de ușor de digerat. Într-o cheie ușor mai serioasă, trebuie neapărat vizionat controversatul Basic Instinct, film tot al lui Verhoeven, un thriller de o violență grafică în care sexualitatea și erotismul sunt tratate între alte coordonate, mai sumbre și mult mai puțin lighthearted. De la același regizor trebuie încercat și Elle (2016), film în care se revine la granița dintre sexualitate și deviații, dar în care vedem un foarte puternic personaj feminin, interpretat de superba Isabelle Huppert, care își construiește și stăpânește abil propria demnitate, în raport cu identificarea unui bărbat care o violează. Revenind la o notă mai comică, mai jucăușă și la fel de tacky în erotism, într-o idee de a ne întoarce la origini, aș sugera după mult celebratul The Rocky Horror Picture Show (r. Jim Sherman).
Ce trebuie știut despre regizor?
Paul Verhoeven este cunoscut (și controversat) ca regizor pentru îndrăzneala, uneori chiar brutalitatea, cu care înfățișează violența și derivatele sale, precum și pentru finețea unor tranșante și satirice observaţii sociale și a modului în care îmbină teme erotice (explicit reprezentate) cu ample dileme morale. Operând în genuri diferite, de la domeniul SF, unde își desfășoară cel mai clar violența grafică, cu filme precum RoboCop (1987), Total Recall (1990) sau Starship Troopers (1997), la drame precum mai sus amintitul Elle, regizorul optează mai degrabă pentru un cinema accesibil, fără ermetisme sau excese de poeticitate, fiind pe alocuri destul de glossy sau cel puțin în tiparul filmelor de acțiune, dar în care se resimt substraturi și fine implicații sociale. Deși amplu criticat pentru duritatea filmelor sale, Verhoeven găsește într-o puternică exploatare a violenței drept construct artistic un mimetism al violenței pe care o vedem în realitate ca element natural, dar condamnabil, al societății.
***
Intrarea este liberă. Proiecția filmului va fi urmată de o discuție moderată de Teodora Leu și Laurențiu Paraschiv, studenți la secția de Comunicare Audio Vizuală, în cadrul UNATC.