Cineclub FILM MENU: „Zile Glorioase” (1944)

De ce merită văzut filmul ăsta?

De la Days of Glory (1944, r. Jacques Tourneur) trebuie să vă aşteptaţi la o poveste empatică despre greutăţile războiului, care urmăreşte acţiunile de vitejie ale câtorva soldaţi din Rusia pe timp de atac fascist. Rar propaganda hollywoodiană e la vedere precum în filmul ăsta, ba chiar e atât de făţişă prin construcţia personajelor, a replicilor şi a acţiunilor încât se apropie de un absurd suprarealist. De exemplu, momentul drăgălaş de dans al tovarăşei Nina întrerupt la ţanc – cât să existe o demonstraţie a pericolului – de soldatul nazist cel rău, sau şi mai dulceagul moment muzical în care activităţile casnice obişnuite ale grupului de soldaţi ruşi de gherilă sunt executate cu spor şi hărnicie în timp ce fredonează un cântecel.

Dar ce deosebeşte Days of Glory de alte filme propagandistice, este faptul că face parte dintr-o categorie de filme americane produse pe timp de război, când nevoia de a justifica şi încuraja participarea activă pe frontul european a generat o serie de filme simpatizante cu sovieticii. Pe de altă parte, oricât de integre şi simpatice ar fi personajele, şi chiar dacă adresarea cu „tovarăş/e” există împreună cu alte câteva trimiteri formale (Stalin, titulatura oficială a armatei sovietice), comunismul nu e tocmai discutat sau prezent în film – focusul este duşmanul fascist.

Ce ar trebui văzut înainte şi după?

Pentru că dintre filmele lui Tourneur le plac pe cele în care se foloseşte de ambiguitate şi exploatează dualitatea personajelor sale – fie că e vorba de o situaţie posibil supranaturală, fie că e vorba de o situaţie posibil criminală – recomand vizionarea lui Cat People (1942) şi a lui The Leopard Man (1943), împreună cu Shutter Island, despre care aş insista că este o expresie a admiraţiei lui Martin Scorsese pentru Jacques Tourneur. De asemenea, Experiment Perilous (1944) este un alt film în care măiestria lui Tourneur este absolut admirabilă.

Ce ar fi de ştiut despre regizor?

Jacques Tourneur rămâne – categoric, pe nedrept – unul dintre cei mai puţin cunoscuţi regizori americani de serie B, iar o carte care să trateze exhaustiv munca lui este Jacques Tourneur – The Cinema of Nightfall, a lui Chris Fujiwara. Fanii lui Tourneur îl apreciază pentru mai sus menţionata ambiguitate, dar la fel de mult pentru redarea atât de cinematografică a spaţiului, de care se foloseşte pentru a-şi crea faimosa atmosferă de mister.