French Cancan la Cineclub FILM MENU

Georgiana Madin, despre comedia muzicală impresionistă făcută de Jean Renoir în 1954.

De ce merită văzut filmul ăsta?

Merită văzut în primul rând dacă vă place impresionismul în pictură și sunteți curioși să îl vedeți în mișcare. Apoi, pentru că orice alt film care vorbește despre Moulin Rouge nu este decât un surogat (adică filmul lui John Huston, dar mai ales cel al lui Baz Luhrmann). Pentru că, sub pretextul unei povești plasate la sfârșitul veacului al XIX-lea, Renoir se joacă sarcastic cu clișee de musical american. French Cancan e mult mai ireverențios la adresa societății franceze decât La règle du jeu, care a fost interzis de guvern la începutul anilor ‘40. Filmul celebrează sentimentul unitar de joie de vivre, dar nu fără a-l contrabalansa cu eșecurile individuale ale personajelor. Și mai merită văzut pentru că un musical rafinat în lejeritatea lui e cu mult mai dificil de ținut sub control decât unul melodramatic, iar Renoir tratează vulgaritatea unor gesturi ale personajelor cu eleganță. Nu în ultimul rând, French Cancan e filmul care pregătește terenul pentru și mai obraznicul Elena et les hommes, în care Ingrid Bergman nu mai știe ce să facă să refuze bărbații.

Ce film ar trebui văzut înainte și ce film după?

Putem să vedem celelalte filme din Trilogia spectacolului, din care face parte French Cancan, și anume La Carrosse d’or (înainte) și neapărat Elena et les hommes (după). Dacă e să căutăm mai departe în schema genului musical, ar trebui să vedem An American in Paris (R: Vincente Minnelli), pentru un pic de exuberanță à la Gene Kelly trăită franțuzește, și The Red Shoes (R: Michael Powell, Emeric Pressburger), care analizează dintr-un unghi opus relația dintre maestrul de ceremonii și actrița principală; și cu toate că sunt complet diferite ca abordare, aș recomanda și Lola Montès al lui Max Ophüls, la care nu m-am putut abține să mă gândesc când am văzut-o pe Lola din acest film. Amândouă sunt regine de gheață cu sânge hispanic, deziluzionate de împrejurări, care plutesc la limită sau coboară sub nivelul lor – Lola din filmul lui Ophüls ajunge, dintr-o amantă de lux a celor mai importanți bărbați din Europa, să danseze la circ. Opulența decorurilor și sofisticarea clasică a mișcărilor de cameră sunt de pus cel puțin în aceeași galerie cu filmul lui Renoir.

Ce trebuie știut despre regizor?

Jean Renoir este fiul marelui pictor impresionist Auguste Renoir, ceea ce n-ar trebui să-i minimalizeze reputația, ci să funcționeze ca o recomandare. S-a ocupat de olărit o vreme, dar, inspirat de filmul american, în special de Charlie Chaplin, s-a orientat către cinema. Primul deceniu al carierei lui ca regizor s-a suprapus cu ultimul deceniu al filmului mut, însă Renoir a fost printre puținii regizori activi în epoca filmului mut care a îmbrățișat bucuros apariția sonorului. În deceniul ’30, a realizat printre cele mai importante filme (realiste) din cultura cinematografică franceză, însă odată cu interzicerea de către guvern a filmului La règle du jeu, se repatriază la Hollywood. Așa cum francezii nu i-au agreat filmele făcute în SUA pe parcursul anilor ’40, nici americanii n-au fost mulțumiți de el: i-au recunoscut talentul, dar nu l-au considerat de-al lor. Renoir a avut multă vreme eticheta de neconvențional și încâlcit, până când, în anii ’60-’70, capacitățile lui enervante de până atunci (cele mai bune exemple: improvizația constantă și libertatea acordată actorilor pe partiturile lor, precum și alegerea unor actori nepotriviți rolurilor) au fost reevaluate, odată cu opera lui, ca fiind atribute de geniu. Ulterior, se pare că echivalentul în film al impresionismului n-ar fi reușit fără tușele nejustificate de firul narativ pe care Renoir le lăsa să se manifeste.