Înscrie-te la Let's Go Digital! 2016

Pe scurt:
Dacă ai între 14 și 18 ani și ești pasionat de film, fotografie, sau editare video, poți aplica până pe 10 mai la atelierul de film Let's Go Digital! (LGD), care va avea loc la Transilvania International Film Festival, adică TIFF, între 27 mai și 4 iunie. Vor fi aleși 15 participanți (juniori), care vor avea acces la aparatură performantă și vor parcurge toate etapele realizării unui film, cu ajutorul a 3 foști participanţi (seniori) și sub îndrumarea unor profesioniști din cinematografie. Vor lucra în echipe de câte trei, la finalul workshopului rezultând cinci scurt-metraje care vor fi proiectate în ultima seară a festivalului. Publicul îl va desemna pe cel mai bun.

Cum aplici: 
Pentru Junior Let's Go Digital! trimite datele personale, o fotografie tip portret, CV, o scrisoare de motivație (un text de maxim o pagină în care să explici de ce vrei să participi la Let's Go Digital!), o povestire (un text de maxim 2 pagini pe tema din formularul de înscriere) și un portofoliu pe care l-ai făcut până în prezent: o selecție de maxim 20 de fotografii și/sau un film.

Pentru Senior Let's Go Digital! dosarul pe care îl trimiți trebuie să aibă datele tale personale, o fotografie tip portret, CV, scrisoarea de motivație și un film realizat de tine.

Formularul de înscriere, precum și regulamentul, îl găsiți aici. Nu există taxă de participare, iar cei 18 participanți vor primi cazare, masă și acreditare la TIFF. Deadline pentru înscriere: 10 mai.

***

Am vorbit cu câțiva dintre foștii participanți, pe care i-am rugat să ne împărtășească experiența primului lor LGD:

Acesta nu este un început. Începutul real a fost în vara lui 2013, în Cluj. Mai precis, la LGD. Cotrobăind prin folder-ul cu fotografii pe care l-am denumit în clasa a 10-a, după ce m-am întors acasă - „LGD - best experience ever”, mi-am dat seama că, într-adevăr, a fost primul moment „pe bune” când am aflat câte ceva despre ingredientele din care e compus cinema-ul, și mai ales, cu ce se mănâncă (pentru că până atunci bâjbâisem înduioșată prin marea de filme și de regizori în care aproape că mă înecasem dintr-odată). Am recitit câteva rânduri pe care le-am scris atunci și mi-am adus aminte că de la început intrasem într-o stare de frenezie pe care mi-a creat-o aerul Clujului, accentuată de întâlnirea cu oamenii cu care aveam să petrec următoarele zece zile, și apoi de culegerea câtorva dintre ciorchinele de posibilități care există în zămislirea unui film. Îmi aduc aminte că făcusem o fotografie (de care eram tare mândră la vremea aia), în care surprinsesem un cadru cu niște umerașe, blurat în totalitate; Sorin Botoșeneanu: „de ce nu ai sharf? ți-ar plăcea să vezi un film în ceață?” - „nu, dar asta e o fotografie și oricum eu cre’ că văd toate filmele în ceață”. Ei bine, după LGD am văzut și mai în ceață, în sensul bun, în care am descoperit că există o infinitate de perspective și multe interpretări posibile, ceea ce cred că era inevitabil să se întâmple cândva, dar să le dea curs, numai un cadru de felul ăsta probabil că ar fi putut. Cel puțin așa s-a întâmplat la mine, și asta e ce mi se pare de fapt fascinant - că fiecare generație LGD, fiecare tânăr, receptează și apoi alege direcția înspre care se îndreaptă, tocmai fiindcă trainerii te îndrumă și te trag de mânecă atunci când e cazul, dar mai ales, știu că au în față niște adolescenți confuzi care de abia [...]. (Alexa Cardaș)

Sunt reticentă când aud formulări gen „o experiență care o să-ți schimbe viața și viziunea asupra universului”, ca toată lumea de altfel, dar de LGD aș spune asta fără să clipesc și fără să-mi pese că sun de parcă fac parte dintr-o sectă. Ca să mă refer strict la atelier, n-o să menționez petrecerile, care o să-ți dea peste cap definiția de party, sau lumea pe care o s-o cunoști, pe care când o s-o vezi în newsfeedul de Facebook o să te apuce nostalgia pământului, sau Clujul împânzit de afișe roșii și oameni cu badge-uri la gât, cu care schimbi priviri de „știu că știi că știu că știm”. Ba tocmai am făcut-o. Dar oricât de minunate ar fi toate chestiile astea, se învârt în jurul exercițiilor de fotografie și film, și discuțiile cu trainerii, care se întind atât de mult că o să trebuiască să te teleportezi la filmele la care TREBUIE să ajungi. Evident, pentru fiecare participant experiența LGD e diferită, dar clar există ceva care li se întâmplă tuturor, ceva care nu e palpabil, nu se găsește în DEX, nu poți să-l ai pe limbă decât dacă ești acolo, ceva pe care n-o să fiu eu atât de cretină încât să ți-l dezvălui într-un articol pe net. (Teona Galgoțiu)

Eu nu prea vorbesc de LGD foarte mult cu nimeni, fiindcă acum pentru mine e ca datul ăla pregenetic cum sunt părinții sau orașul în care te-ai născut, că nu știu exact cum să rezum totul ca experiență cât mai real. Dar ideea e că, cum încă nu mi-am dezvoltat capacitatea de a vorbi despre stratul șapte al sufletului fără să mă simt puțin penibil, treaba stă cam așa: Mare parte din tranziția mea spre cine sunt azi a fost un rollercoaster de 20 de zile (fiindcă eu am fost și senior și junior) LGD-ist. Mă tot uit la tastatură și nici nu știu ce să scriu, fiindcă e redundant verbal pentru tot ce e. Eu mă uit înspre săptămânile alea la Cluj ca la o epopee ionuțiană cu multe, multe personaje la fel de epopeice. LGD a fost „primul meu’” multe, unele bune pentru un site de cultură, altele bune pentru niște povestiri violente de coming-of-age. Eu pe traineri (pe doi îi am profesori acum la UNATC) o să îi pun la credits-uri pe toate filmele mele și pe placa de mormânt probabil. Și ce e interesant e că toți oamenii pe care îi știu eu regăsesc un fel de reper inițiatic în LGD. Eu eram un copil anorexic de a 11-a când eram junior. Acum nu mai sunt anorexic, dar mereu junior de LGD. Am și o bucată Teonă Galgoțiu pe care am cunoscut-o dormind sub pătură semi-dezbrăcată la o ediție și care mă bârfea când a crezut că am ieșit din cameră. Și încă mulți oameni cu care am devenit prieten foarte bun. Acum locuiesc la ea în București și zicem tuturor celor care nu ne cunosc că suntem frați. Și, cât ține strict de didactic, mi se pare vital că LGD crează o educație care nu e producție aproape deloc, ci e productivă, contraproductivă, expansivă, încărcată energetic pozitiv sau negativ, dar mereu de parcă e un epic istoric de 8 ore în care toată lumea apare și e importantă. Dacă nu vă duceți, sunteți fraieri. Viața mea fără LGD e un Ionuț pe care nu-l cunosc sau recunosc. (Ionuț Alexandru)

La LGD m-am simțit om mare. Era prima dată când mi s-a părut că sunt luată în serios de „adulți”, că sunt un egal al lor. Așa că mi-era clar că de acum sunt și eu adult (când m-am întors în București vraja s-a risipit și eram din nou o adolescentă amețită). Trebuia să dezvoltăm, pe echipe, un mic scenariu pe care să îl și filmăm. Discuțiile despre proiectul fiecărei echipe erau undeva la limita dintre formal și informal. Formal pentru că ni se puneau întrebări, ni se dădeau răspunsuri pe un ton grav și mă simțeam importantă; pe scurt, eram luați în serios. Informal, pentru că discuțiile astea se purtau în curtea din spate, pe trotuar și se mai auzea câte un „dă-mi și mie bricheta”. Iar dacă-ți scăpa un „dumneavoastră”, trebuia sa iei propoziția de la început rectificând cu un „tu”. Acum mi se pare caraghios, dar atunci îmi doream să trec și eu cu nonșalanța pe la Sapientia, cum o făceau foștii participanți și să mă uit curioasă la “ăstia mici”. (Denisse Conn Tubacu)

Prima regulă a LGD-ului nu e să nu vorbești despre LGD. Totuși, după ce s-a terminat, n-am prea vorbit cu nimeni despre asta, evitând subiectul mai ales în conversațiile cu cei care nu participaseră niciodată, pentru că știam că n-ar fi avut cum să înțeleagă. Iar majoritatea dăților în care am pomenit experiența cu ceilalți LGDiști au fost, de regulă, momente în care cineva spunea: „Mi-e așa dor de LGD.“ și celălalt zicea: „Și mie.“ Nu pentru că nu ar fi fost multe de spus, ci pentru că nu era nevoie să spunem mai mult. Cele zece zile în Cluj au fost prea copleșitoare ca să pot să înțeleg atunci ce mi se întâmpla. Abia când am ajuns acasă m-a lovit. A fost mai rău decât toate despărțirile din viața mea de adolescentă cu înclinații melodramatice. Nici acum n-am trecut peste. Și nu doresc nimănui care a fost la LGD să treacă vreodată peste. Un an mai târziu, după ce următoarea generație de LGD-iști (pe care noi, ceilalți, o stalkerisem și pe care o invidiasem, la unison, în grupușorul nostru de pe facebook) se întorsese acasă, eram la Ionuț și încercam să învățăm împreună pentru BAC. Nimeni nu zisese nimic de câteva minute bune (și nu, nimeni nu dădea scroll nicăieri), când Ionuț m-a întrebat: „Iris, tu îți dai seama ce-am trăit noi la LGD?“, iar eu i-am răspuns „Știu.“ Era de ajuns. (Iris Nuțu)